Gânduri bine coapte


 

Pasămite când îți dorești ceva din adâncul sufletului, mai devreme sau mai târziu, acel ceva arzător se întâmplă. Aș avea teribila îndrăzneală să declar că vine la tine la momentul și locul potrivit, când realmente ești pregătit să gestionezi o fericire de o asemenea dimensiune. Că nu e lucru de șagă. Dacă nu știi ce să faci cu ea, de ce s-ar irosi la poarta ta ?

Nici nu mă interesează cât ține. Știu doar că m-am setat altfel din cam toate punctele de vedere. Și vreau să observ pe propria-mi piele reacțiile la acest inedit experiment pe care l-am început și, tărâș-grăpiș de-o fi, îl voi duce la bun sfârșit. Că la naștere, ursitoarele m-au înzestrat cu o doză dublă de curaj – era de prisos pentru unii care nu găsiseră calea să-l folosească cum se cuvine, ei bine, pentru mine fu degrabă ceea ce aveam nevoie. Cu curajul astfel dublat (pe alocuri, s-ar putea numi și prostie, mă jur) am construit nebunia, experiențele, unicitatea, originalitatea și trăitul în răspărul normelor inventate de minți „prealuminate”.

De vreme ce mă autoperfecționez de la Adam și Eva încoace, având pretenția că am și asimilat, integrat chestiuni neplăcute – lecții grele, absolut necesare în trecerea prin această viață a unui spirit deja evoluat – , mi-am zis în sinea mea că nu mă voi opri decât când dimensiunea personalității tumultoase ce o port cu mine mi se va dezvălui în totalitate.

Obișnuiam să mă îndrăgostesc de oameni fizic. Obișnuiam să mă agăț de situații, ca și când mă păștea o uriașă primejdie de undeva din umbră și singura mea scăpare, rezolvare era fuga în brațele situației sau omului respectiv. Imi anihilam ulterior personalitatea, chiar sufletul și mă transformam în prelungirea celuilalt. Dependență.  Obișnuiam să consider sexul ca pe o probă eliminatorie într-o potențială relație, căci chiar nu-mi făceam probleme în privința grămezilor de indivizi care m-ar fi plăcut și dintre care aș fi putut lejer alege. (Bărbații vor sex bun cam în orice ipostază s-ar afla, alea de caută relațiile cu lumânarea cred totuși că sunt femeile. Mă rog, un procent suficient de însemnat, încât să-mi fie jenă în unele spețe că sunt colegă de sex cu ele. Deci, aveam de unde alege doritori de sex, mai rămânea pe urmă să aflu dacă trecem la next level).

femeie-pe-sina-de-trenIncă sunt în termen de valabilitate. Dar nici azi, nici în viitor nu voi răspunde cu angoase nepătrunse, surde la înfricoșătoarea și inevitabila bătrânețe a trupului. Am acceptat asta de … hăhăhă… e legea firii doar ! Sunt femei – o varietate chiar – pe care le unește teama că nu le mai ia nimeni de la o vârstă încolo și aleg orice, numa’ să fie ceva, cineva, un prost acolo, cum o fi. Să le țină de cald, să le dea un pahar de apă cândva and bullshit. Iluzii ? Motive greșite ? Eu nu știu ce fac mâine, darămite peste douăjdeani ! Am fost perseverentă și m-am împăcat bine cu frica mea de singurătate, chiar suntem prietene și am transformat singurătatea dintr-o posibilă apatie într-o plăcută solitudine. Că știu cine sunt, nu-mi place proasta companie, doar să fie, nu-mi e rușine cu mine, cu trăirile mele, ba chiar nici vorbă de plictiseală, am rezolvat și frământările alea interioare care chinuie un om neinițiat pe tărâmuri psiho-afectivo-emoționale. Intr-un cuvânt, am reușit să fiu bine. Eu cu mine. Era tot ceea ce aveam nevoie. Mantra de fiecare dimineață a funcționat, vă zic, ceas elvețian. 

De curând și pentru prima dată în viața mea însă, am realizat un lucru magnific. S-a întâmplat altfel. Am sărit de pe tiparul prestabilit. M-am îndrăgostit de un bărbat pentru felul lui de a fi. Și nu m-am mai lăsat condusă de aparențe. Sexul era de nota 2, zicea, ce oi fi văzut tu la mine, că sunt așa și pe dincolo (am numai defecte, plus un car de ani în spate). Dar – pe demonstratelea – poți iubi la un om exact lucrurile, gesturile, calitățile pe care nici cu gândul nu s-ar gândi el că tu le-ai putea aprecia, admira, iubi. 

Și după momentele acelea, în care, nesperat de ambele părți, am fost suficient de încăpățânați amândoi să nu cedăm demonului care infiltra ordinar gândul că n-avem mai nimic în comun și să legăm o punte între suflete, au început să apară și recompensele. Multe rău. Nebunie. Extaz. Când îți râd ochii, privind pe cineva, nu mai e rost de cuvinte. 

Viața nu se oprește niciodată din a te surprinde. Esențial este doar să crezi. Să iubești aventura mai presus de orice. Să vrei să iubești cu sufletul în palmă și să-l regenerezi după suferințe și trădări cu iubire, prin iubire. Să fii surfer pe valul necunoscutului. Desigur, cazi până înveți cum se face, pui pasiune și te ridici de fiecare dată mai falnic. Altfel, te biruie valul. 

 

Anunțuri

Jurnalul unei nefericiri


“Mă simt ca-ntr-o închisoare în casa asta mare, pe care n-apuc să o deretic de la un capăt la altul și să rămână permanent curată. Jacuzzi-ul ăla imens din baia noastră matrimonială abia dacă l-am folosit de două ori ca un preludiu al nopților fierbinți, dar frec cu Domestos la el neîncetat. Copii lui, deja mari, își văd de treburile lor și pesemne Melinda chiar se bucură că nu mai e nevoită să se ocupe de cumpărături și mâncare, de vreme ce taică-su și-a adus femeie în casă. Și-apoi, mă simt atât de însingurată. Marius mai mereu e cu treburi prin oraș – combinațiile lui cu elita golănească -, și nu suntem permanent împreună, așa cum mi-am dorit initial. Eu îl doresc atâta lângă mine, non-stop, iar el, neghiobul și nerecunoscătorul, nu se mai satură de femei. O dată la 2 săptămăni i se face de drum, cică să se calmeze. Dar pretinde să fiu chiar mândră că îmi respectă locul și tristanu se afișează cu vreuna prin oraș, ci și-o trage-n deplasare. Păi cu ce mă încălzește respectul, când eu îmi doresc iubire și fidelitate în iubire ? Da` el susține că e doar descărcare sexuală, doar nu cred că s-ar îndrăgosti de vreuna, că doar e mulțumit cum merg lucrurile între noi. Și eu ce-am sperat ? Că voi huzuri nesfârșit ? Aventura nu ține o viață, ea doar te aduce pe culmile satisfacției la început și-apoi tot în rutină, plictis și delăsare forțată te zbați. Și dacă nu accepți, se sfârșește totul. Numai că…n-am de ales. Nu mai am la ce să mă întorc. Cu Nirvana mi-am încheiat de mult socotelile, locuință nu mai posed la București, părinții m-au renegat datorită alegerii mele nesăbuite, viața mea se desfășoară aici și acum și nu-i pasă nimănui de vaietele mele. Ba chiar să nu-ndrăznesc a mă plânge, că am de toate, plus statut privilegiat !”

Psihologul din Giulești


Mă sună pe WhatsApp. Îi răspund azi, acu’ 2 zile chiar n-aveam chef, eram amețită după o zi obositoare. Amica asta a mea, stabilită provizoriu mai aproape de Marea Mediterană, are fascinanta calitate – când te prinde – să nu te mai lase, măcar o oră, să mai faci orice altceva. Bine, poți fuma vreo 5 țigări, aia da. Și dacă îi spun că am treabă, nu pot vorbi acum, durează ceva până pricepe și închide apelul. Mi-e jenă, dar îi înțeleg moliciunea din reacții. Așa este ea ! Zice de vreo 10 ori că te pupă și „Hai bine, ne auzim când ai timp”. Așadar, îi răspund doar când știu că am timp de discuții.

Bunăoară acum, după ce mă pune la curent cu agenda și evenimentele ei săptămânale, îmi prezintă și alte știri de interes general.

– Auzi, îl mai ști pe psihologul ăla din Giulești, client de-al meu fidel, la care ai fost și tu de câteva ori ? și o bufnește râsul….

– Mda, am fost doar o dată, că mi s-a părut dubios omul și locul unde-și desfășura activitatea, la periferia Giuleștiului….Și tu mă ști pe mine, nu-mi place omu’ sau locul ura și la gară, a doua oară nu mă mai prinde! Nu sunt în folosul comunității….

–  Fii atentă, am văzut la TV…. ce făcea omu’ ! Băi, nu-ți vine a crede ! Eu am observat, în timp ce-i făceam masaj, mă uitam împrejur, prin camera aia de la subsol, – ști că acolo avea el masa de masaj – , ceva mic care parcă sclipea, într-un colț, acoperit cu ceva din sticlă ornamentală… Era cameră de luat vederi… Și ce crezi că făcea omul ? Filma, poza… Nu i-am zis nimic, că pe mine nu mă deranja, îi făceam strict masaj de relaxare, nu mă dezbrăcam sau faze de-astea…

– Păi și ce ai văzut despre el ? întreb, nerăbdătoare, cunoscând-o pe amica care se tot pierde în detalii până să ajungă la esență…

– Căuta să-și angajeze, cică, ajutor la cabinet ! Da’ el nu mai avea demult autorizație din aia de liberă practică … Și le promitea că le angajează și pe urmă le punea să se dezbrace, făcea sex cu unele mai prostuțe, le roda….râde amica mea…

iStock_95623679_MEDIUM_650_433– Pfff, fată dragă, nu-i de râs ! Omu’ poate că era psihopat, cu toată psihologia lui….

– Păi și naivele alea de ce stăteau, de ce acceptau ? Auzi tu, să faci sex ca să te angajezi la un cabinet  psihologic !

– Și el le filma, crezi? Păi și ce naiba făcea cu filmările ? Le vindea, le posta pe net, se masturba ulterior uitându-se ? Ce, Doamne iartă-mă, făcea ?

– Băi, nu știu ! Cert e că l-au ridicat ! Asta a arătat la televizor, au fost mai multe reclamații de la victime. Că devenise un procedeu obișnuit pentru el, îți dai seama ! Și acu’ mi-am pierdut clientul fidel….concluzionează ea laconic….

– Dumnezeule, că intri în casa omului și habar n-ai peste cine dai….Cine știe ce l-o fi determinat să acționeze astfel….Te ia capu’ ….

– Mai aveam eu, tot așa pe cineva, o tipă… tot psiholoagă…. Mă duceam acasă la ea și îi făceam masaj și soțului…. Erau în conflicte. Ea psiholoagă, dar era varză psihic, dezorganizată, haotică, cu mariaj cam pe butuci, uneori îmi povestea chestii de parcă eram eu pe post de psihologul ei. Băi, fix aștia nu sunt capabili să-și facă ordine în gânduri și-n propria viață. Știi și tu cum e, cizmarul n-are încălțări, coafeza are părul nevopsit, noi, maseuzele nu ne lăsam masate de frica că am deveni dependente după o zi obositoare…. Faci pentru alții, dar pentru tine nu faci….

Sayuri, reîncarnată


Dar Ayan era diferit și devenise o provocare. O captivase pentru acea după-amiază toridă de august în care, oricum, nu avea altceva mai bun de făcut. Satisfăcut de prezența trupească și de spirit a Ralucăi, evreul prelungea vreo 3 ore ședințele. Se produse un declic formidabil între ei, în pofida diferenței de generație. Ea îl simțea blând și protector, el căuta o tinerețe și o exuberanță pierdute. Cu timpul, sedințele lor de masaj deveniseră din ce în ce mai intime, fata dezvoltase abilități de comunicare în engleză neașteptat de repede, care o ajutaseră să fie dulce nu atât cu corpul, ci mai ales cu sufletul și mintea lui. Era o gheișă, așa cum își imaginase când pășise prima dată în locul acela spațios, cu lumină puțină.

18221891_1364775640267228_2069384182443542331_nEvreul a revenit adeseori. Făcuse o pasiune pentru tânăra gheișă, pentru că ea nu urmărea doar tarifele plătite la oră sau bacșișul gras, cum i se întâmplase în alte locuri, ci îl uimeau originalitatea, dedicarea și naturalețea ei. O admira cu sinceritate. Primul loc unde se oprea în drumul de la aeroport era pe Stirbey Vodă, la Nirvana. Avea grijă să se intereseze permanent dacă maseuza lui favorită era prezentă. Nu-i cumpărase nimic niciodată, dar nici nu era zgârcit cum auzise ea că ar fi evreii. Poate era doar un mit treaba asta cu avariția lor, ceea ce știa cu certitudine, din analele istoriei, era că cei mai bogați bancheri aveau rădăcini evreiești.

– Uite, acesta este cadoul de Crăciun special pentru tine ! spuse el și-I întinse o pungă din carton colorat în roșu.

Raluca se îmbujoră precum un copil jucăuș, inocent și-l cuprinse cu brațele atât cât putu.

– Îți mulțumesc din suflet ! răspunse în engleză și se repezi să descopere conținutul ambalajului. Era un șal din cașmir nepalez, de culoare neagră, de dimensiuni impresionante și cu o textură suavă, mângâietoare. Și-l puse pe cap și în jurul gâtului, acoperindu-se în așa fel încât goliciunea trupului sublinia un contrast ciudat, plin de mister. Trupul e la vedere, sufletul se dezvăluie numai dacă dorește el să o facă.

– Dacă n-aș fi fost căsătorit în Israel…. începu el, contemplându-i mișcările domoale.

– Să nu-mi spui că mă luai de soție pe mine ! râse emotiv fata.

– Eeeh, dacă am putea schimba toate situațiile care nu ne plac și dacă am putea zburda liberi de constrângeri prin lume, ca niște copii zglobii și jucăuși. Așa ca tine, cu bucurie nedisimulată !

– E o iluzie frumoasă să te-ngropi în rozul fanteziilor. Să vezi numai partea bună a lucrurilor, jumătatea plină a paharului și să nu permiți realității să te ducă în direcții neplăcute. Insă asta inevitabil se petrece și iluzia rămâne ceea ce este, o iluzie. Nu mă pot decide cum e mai bine, să mergi braț la braț cu constrângerea o viață, cărând-o ca o piatră de moară, care la orice pornire a sufletului să pună bariere și să găsească pretexte sau să n-ai frică că te-ai putea arde ireversibil în focul fantezist al pasiunii și să te arunci fără a ezita ? E clar vorba de felul de a fi al omului, acela ce nu poate fi schimbat, care te poartă către misiunea vieții tale, care te obligă să greșești ca să poți învăța, care te obligă să cazi, ca să te poți ridica. Sunt doar o maseuză erotică, dragul meu amic, sunt tânără și n-am habar de multe, deși pretind că sunt atotputernică și știu totul. Dar pe cine mint ? Mă încântă atenția cu care mă înfășori, dar nu am dreptul să-ți cer ceva. Mă bucur de ea cât va tine și-mi voi aminti cu drag de tine și învățăturile tale.

De multe ori, nici nu mai făceau masaj, ci vorbeau în șoaptă, întinși pe saltea, el strângând-o la piept, ea mângâindu-i mâinile moi. Povesteau mult și cu tâlc. Raluca avea mare nevoie de povață părintească și încerca să-și însușească cât mai mult din înțelepciunea simplă a vieții, cu care o desfăta israelianul acela bonom.

Bila neagră


Pe S. îl cunoscuse tot pe Facebook, după momentul ăla de martie înflorit, în care părea că și inima-i înmugurise din nou într-un copac de emoții simple, verzulii, autentice. Raluca considerase mereu că zicala „dragoste cu sila nu se poate” este cât se poate de adevărată, o simțise pe pielea proprie, se autoîmplinise fatidic de enervant. Se ostenea, și de data asta, să-și mascheze pasagerul dezechilibru emoțional, căutând subconștient un moment de refulare, de uitare, de umplere a golului. Ca-ntr-un absurd deja-vu, profeția asta bătrânească se pogorâse și peste iluziile născute prematur în S. Practic, în relaționarea cu S., ea jucase rolul de amfitrioană și, în egală măsură, de observator al propriei vieți, extirpată undeva în afara ei. Chiar își revelase sieși că destinul îi pune în cale niște situații identice cu cele trecute, să verifice capacitatea ei de transformare. Te mai întorci de unde ai plecat ?

Porniseră relaționarea cu stângul. Ea nu dorea clienți feisbuciști, ci doar discuții interesante cu oameni la fel de interesanți. O vreme îl ignorase, avea altele la care să se gândească, alte senzații care-i făceau inima tremurândă. In ziua în care furia o determinase să-l unfrienduiască pe V., – paradoxal sau nu ? – discuțiile cu S. o ajutaseră să suporte mai bine ruptura. Înroșiseră vreo 4 ore telefoanele pe teme psihologice, acaparatoare. A doua zi,  el o invitase la clubul lui de biliard.

  • Zi-mi dacă vii, își începuse el asaltul pe messenger. Uite, închid clubul și te-aștept cu lumânări și Moet, să bem și noi o șampanie specială, cum intuiesc că ești și tu. M-ai uimit, ești o femeie cu o minte de invidiat. Nu știu cum ești fizic, dar mintea și trăirile tale sunt extrem de complexe și chiar vreau să te cunosc.
  • Nu știu, lasă-mă să mă gândesc, până ajung acasă, zise fata, preocupată mai mult de muzica tare din căști și de pofta de covrigi copți în exces, decât de propunerea lui.

Aproape de casă, decizia de a accepta provocarea face-to-face era pe țeavă. Își spuse că un prieten cu care poartă discuții inteligente, pe marginea pasiunii ei pentru psihologia umană și care ar mai putea să-i înlăture și ultimele fărâme de neclarități la nivel emoțional și mental pe care le mai purta cu sine, nu era un rău necesar. Ba, chiar din contră.

Decise deci să caute taxi și să plece într-acolo. S. nu era defel genul de bărbat cu care să întrevadă mai mult decât niște schimburi mentale. Clubul de biliard era deja închis pentru public, el chiar îi aruncase o remarcă ce inițial a stânjenit-o. Că refuzase două grupuri de câte 15 persoane, în așteptarea ei. Pregătiseră ulterior împreună atmosfera relaxantă, muzică ambientală în surdină și, la lumina lumânărilor, ciocniseră paharele de șampanie. Povestiseră despre viață până spre 2 a.m., când oboseala își cerea dreptul de a se întâlni cu odihna. Amândoi erau hăituiți de frustrări, înțelesuri incomplete, frici și o enormitate de dezamăgiri.

Raluca se amețise, trăise o senzație demult uitată, aceea a pierderii controlului. O conexiune psihică fantastic de plăcută. Asta fusese doar preludiul însă. Nu intuia că tot ce-i îndrugase pe messenger patronul psiholog, referitor la motivele răcelii și îndepărtării fostului potențial pretendent, se va repeta prin el. Că va folosi aceeași psihologie inversă. Și-și permisese luxul de a lăsa garda puțin mai jos.

fluturePsihologia inversă e un concept pe cât de simplu, pe atât de dificil de sesizat pentru un amator ori un neinițiat. Te duci precum fluturele către lumină, deși înclin să cred că și fluturele are așa, o vagă idee, că s-ar putea să se ardă. Da’ nu se poate abține, mirajul învinge ! Procedeul se uzează, uneori involuntar, atunci când interlocutorul îți creează o altă realitate în care să crezi decât cea care se întâmplă cu adevărat. Tehnica asta de manipulare emoțională se bazează pe fenomenul psihologic al reacțiunii, în care o persoană are un răspuns emoțional negativ ca reacție la încercarea de a fi convins, dar, prin această manevră subtilă, alege opțiunea contrară celei susținute/dorite. Psihologia inversă se folosește des în prezența persoanelor slabe psihic sau despre care s-ar crede că „mușcă momeala” ușor. Riscul manipulatorului este acela de a trezi suspiciunea „victimei” sau sentimentul ca aceasta din urma a fost exploatată, ori chiar reacții contrare celor la care s-a așteptat.

Deși căzuse în plasa asta a psihologiei inverse, nu doar cu V. ci și cu S. și mulți alții – damn it !, aproape clișeu – , Raluca s-a trezit repede. Instinctul își curățase între timp filtrele îmbătrânite și percepțiile erau clare și corecte. Putea să recunoască detalii, să facă conexiuni, să găsescă similitudini cu precedentele experiențe, putea să refuze.

Nu se mai punea problema că dacă n-o iubește X, n-o iubește nimeni. Se iubea ea pe sine și era îndeajuns cât să o satisfacă !

Conacul părăsit


Azi mi-am învins două frici. Pasămite, doar când ești față în față cu provocarea, te întrebi „ce-ar fi dacă mi-aș găsi, prin rezervele mele strategice, curajul de a-mi înfrunta frica asta ?”

Azi i-a venit rândul fricii mele de a mă urca într-o mașină străină și a pleca la drum cu un om pe care-l cunoscusem recent, pe facebook și, ulterior, fricii de înălțime.

Locul unde aveam să poposesc depășește lejer imaginabilul unora. Nu-s mulți aceia care sunt interesați de ruine, dosite la cuca măcăii, pe drumuri de țară, dar asfaltate, că suntem în secolul XXI totuși. Imi spusese că s-ar bucura să-l însoțesc într-un un loc care-l surprinde plăcut, dar pe care e necesar să-l savurezi la lumina zilei.

Zis și făcut. Drumul șerpuiește leneș pe mici dealuri, Dana Dawson își dezvăluie în boxele mașinii lumea romantică și eu mă simt incredibil de relaxată. Până ajungem pe niște hârtoape, mașina se zgârie pe lateral și pe dedesubt de arbuștii crescuți la voia întâmplării, așa cum și-a dorit natura. Aici mi se rupe puțin filmul. Imi povestise de nebuniile mai altfel pe care le face. M-a vrut părtașă la una dintre ele.

Vreau să mă dau jos din mașină cu tot cu geantă, telefon, alea alea, cum obișnuiesc.

  • Lasă-ți, domne, geanta în mașină, că n-ai cum să te cațări cu ea, îmi zice.

Incerc să vociferez, dar nu-mi iese. O las.

In scurt timp, realizez că unde trebuia să mă cațăr e mult prea înalt și nu m-a învățat nimeni înainte acrobații periculoase. Dacă nu mă mai pot da jos, dacă alunec, dacă îmi rup gâtul, o mie de dacă și cu parcă…. Își oferă căușul palmelor împreunate, să-mi fie treaptă, să pot urca. Nu reușesc și mă cramponez, zâmbind a teamă de necunoscut, că n-am cum. El ba râde de grimasele mele născute spontan, ba mă încurajează că, dacă alții au putut să facă asta, și eu pot. Nu mai pot da înapoi și nici nu vreau să mă fac de râsul curcilor. Nici măcar în fața mea. Imi doresc să pot !

Intr-un final, îi sugerez să mă ridice de mijloc și să mă așeze cu fundul  pe un postament un pic înclinat și destul de îngust. Reusesc și, deși erau cam 2 metri de la pământ, mă simțeam ca pe marginea unei prăpastii. El cunoștea drumul și deja urcase până în vârful ruinelor ce-mi par un soi de castel de hârtie sprijinit pe niște piloni de plastelină. Doamne, ce imaginație bogată creează și frica asta ! Urc, cu greutate, pe niște scări înguste rău, fără vreo balustradă sau măcar o amărâtă de funie. Dedesubt și-n lateral se-ntinde golul, pentru că, pe alocuri, pereții sunt căzuți de mult sau doar furată cărămida. Din ruine a rămas îndeosebi vechea structură de beton armat.

Ajung într-un final sus, sprijinindu-mă de pereții existenți. El zâmbește cu subînțeles și-mi arată priveliștea. Imi zic, în sinea mea, că a meritat efortul și îmi iau timp să mă delectez. Aud o legendă a locului, cum că acolo ar fi locuit o boieroaică și că, prin 1917, când eram în război, o săteancă a venit vreme de 2 luni, zi de zi, la boieroaică să-i ceară să-i salveze soțul aflat pe front, de care nu mai știa nimic. V. era impresionat de consecvența sătencei, care n-a renunțat să vină zilnic la conac, deși doar după 2 luni a găsit proprietara la conac și i-a fost ascultat păsul. Și-ntr-un final, i-a adus soțul acasă.

  • Și ce altceva ar fi putut face ? Uneori singura opțiune este să nu renunți, că … ce alte opțiuni ai ?

Din perspectiva fricii de înălțime, coborârea mi s-a părut mai simplă. Când m-a luat în brațe să mă readucă, din nou, cu picioarele pe pământ, am rămas atârnată de gâtul lui, preț de câteva secunde, emoționată și în semn de mulțumire sinceră. Ne-am hârjonit artistic, ulterior, pe tema asta. Și pe faptul că n-a reușit nici de data asta să mă „violeze” în locul ăla pustiu unde, și dacă țipam, era degeaba. Prerogative existau, că doar îi încredințasem liniștea după-amiezei mele.

 

Chip brăzdat de griji


De când salonul se mutase la parterul vilei situată pe Eroii Sanitari, unde avea instalat și un jacuzzi mare și verde, colectivul deja închegat avuse parte de tot felul de surprize. Mai întâi, patronatul angajă un nou lot de fete, pentru a încânta privirile și deopotrivă simțurile clienților dornici mereu de noutăți, apoi se diversifică paleta de servicii – introducându-se masajul în jacuzzi asortat cu șampanie sau masajul Belly Dance, în care maseuzele dansau pe acorduri arăbești, costumate specific. Pe urmă, se iscă mini-incendiul din Camera parcă predestinată, numită sugestiv a Focului, când perdelele din voal se aprinseseră de la flacăra lumânărilor. Fusese zarvă mare, mai ales că era și un client în salon. Fetele, îngrozite de posibilitatea extinderii, intraseră grăbite peste client în baie, să înmoaie prosoape cu care să stingă flăcările. Speriat, acesta fugi din salon, orbecăind prin fumul gros, îmbrăcat pe jumătate, de frica televiziunilor care ar fi venit să filmeze evenimentul și l-ar fi surprins pe el, persoană publică, la un salon de masaj erotic. Nu se ajunsese până acolo însă și focul fusese stins prin forțe proprii.

Primele zile ale Andreei, nou cooptată în echipă, îi creaseră impresia că a nimerit într-un cuib de viepsi și acomodarea fusese greoaie nu atât din cauza schimbării locului său de muncă, cât mai ales a faptului că purta cu sine, pe umerii prea cruzi, un necaz familial de proporții.

La nici 18 ani împliniți, tatăl ei – singurul susținător al familiei – suferise din senin un atac vascular cerebral sever și paralizase în întregime. Tânăra, care nu-și terminase nici liceul din Constanța, se văzu nevoită să vină în București și să caute rapid metode de a-și întreține financiar familia. Îi plăcuse de mică să facă masaj,  încercându-și puterile pe spatele părintelui său vârstnic și adorat. Prinsă în menghina vieții, decise că va face cursuri de masaj terapeutic la București și se va angaja cât de repede. Auzise că se plătește bine în acest domeniu, iar maică-sa, de lângă patul soțului paralizat, acceptă decizia sa mai mult din necesitate. Circumstanțele nu îi permiseseră timpul de a se răzgândi.

femeie-durereIntâi dormise în parcuri. Nu avea cu sine decât un rucsac cu câteva hăinuțe de schimb și buletinul. Economiile din alocație le plătise la cursul de masaj și era musai să-și găsească măcar o gazdă la curte, într-o mahala periferică a Bucureștiului. Miracolul pe care îl aștepta s-a produs când o bătrână o găsise tremurând, cu un covrig uscat în mână, pe bancă în parc, la Trapezului.

Mai lucrase la un salon de masaj erotic înainte, undeva mai dosit, pe străduțe lăturalnice, în zona Pieței Domenii. Acolo o descoperise Radu, patronul care făcuse cunoscut numele Nirvanei printr-o strategie de dezvoltare țintită către hoteluri și restaurante de lux. Impresionat de blonduța slăbănoagă și de gravitatea din spatele ochilor ei triști, îi promisese că o va ajuta să câștige suficient cât să-și întrețină familia, tratamentul de recuperare al tatălui său, cât și cursurile la liceul de artă unde reușise să se înscrie după ce prinsese nițel cheag în capitală. Lucra alternativ și la o firmă de fier forjat, unde desena, cu o creativitate înnăscută, modele de porți și garduri, dar primea salariu puțin peste 700 lei. Se considera o norocoasă și, deși nu-i plăcea masajul erotic – să stea dezbrăcată în fața unor necunoscuți și să le frece penisul întărit până la finalizare -, nu avusese opțiuni mai bănoase de atât. Poate doar să se cupleze cu un tânăr patron milionar – asta categoric ar fi scutit-o de grija zilei de mâine ! Răspunse avansurilor lui Radu, dar păstră secretul, încredințată că va fi privilegiată cumva. Până la urmă, nimeni nu știa ce se întâmplă în camera de masaj, ori patronul era îndreptățit să facă masaj de relaxare cu orice angajată din salon, la orice oră din zi sau noapte. Nu s-ar fi auzit bârfe.