Adrenalină sau stabilitate ?


Ii plăcea să trăiască înfometată clipa, ca mai apoi tot ea să se lamenteze de efemeritatea prezentului.

Pe de o parte, momentele de pasiune înflăcărată te pot arde suficient cât să nu-ți mai revii; este știut faptul că văpaia consumă iute resursele și, dintr-un instinct firesc de autoconservare, nu poți zăbovi mult pe tărâmuri incandescente pentru că ai o durată de folosință limitată.

Pe de cealaltă parte, plictiseala predictibilă, rutinată aruncă omul, și așa chinuit pe interior de nesiguranțe și credințe limitative, într-o moarte nebănuită, nedorită a sufletului. Nu aspiri la idealuri mai înalte, nu mai cunoști nimic nou, nu mai ai așteptări, obiective noi, nu mai înaintezi, nu mai visezi, nu mai speri, ci doar te bălăcești într-o mocirlă călduță, confortabilă, fără să evoluezi. O fi ea mocirlă, dar e a ta și nu ți-o poate lua nimeni, îți spui, autosabotându-te neîncetat.

E cert că nu le poți avea pe amândouă în același timp, fiindcă sunt antagonice și tot ție îți rămâne ingrata, dificila sarcină de a alege între adrenalină și stabilitate. Oricum ai da-o, ambele sunt săbii cu două tăișuri !

Până înveți a alchimiza stări interioare copleșitoare, nevoi latente și acțiuni concentrate într-o direcție clară, se prea poate ca viața să nu mai aibă răbdare cu tine. Or, întreținerea unui astfel de conflict interior generează doar destinații îndoielnice, în puncte moarte.

Când te agăți de iluzii, culegi deziluzii


De atunci lucrurile mi-au scăpat de sub control, asta dacă ar fi să admit că am avut vreodată până atunci controlul situațiilor în care mă aflam – și am mari dubii în această privință. Interesul lui nu era persoana mea – aveam s-o aflu amar mai târziu -, ci proprietatea pe care o pusesem în vânzare la insistențele lui, “că nu mai avem bani să trăim decât pentru o lună” și banii rezultați în urma vânzării, cu care și-a construit afacerea și binele ulterior. Era un compromis rezonabil. Mă suporta câțiva ani, timp în care ar fi trăit luxos, cum era învățat, m-ar fi manipulat cum știa el mai bine, să rămân o gâsculiță îndrăgostită de o imagine ireală și și-ar fi făcut de cap, cum îi era obiceiul, cu femei poate mai nasoale decât mine, fără îndoială însă noi și jucăușe. Afacere profitabilă”, scria Raluca cu litere triste, în jurnalul său, peste câțiva ani.

femeie-ganditoare“Ciudat, eu nu îl doream atât de tare pe el, cât  iluzia pe care mi-o creasem mental, desemnându-l prea timpuriu  Făt Frumos mult așteptat. Nu m-ar fi întors din drum niște nimicuri pe care intuiția mea le considera importante și cărora, într-o situație obiectivă, probabil le-aș fi oferit atenția cuvenită. Lipsa de experiență și emoționalul labil s-au situat deasupra logicii firave și, în pofida unei voci interioare care simțea pericolul, mă forțasem să cred că acest ins ar fi putut fi salvarea mea din lumea în care mă aruncasem singură. Chiar am vrut să cred că venise momentul ăla mult dorit al fiecărei femei, care se visează  purtând rochie albă de mireasă la castel, într-o atmosferă de basm. Poveștile nemuritoare ar trebui interzise prin lege, dragă jurnalule, sau măcar înlocuite cu unele rupte din realitate. Să te pregătească, desigur, pentru perioada aceea în care, invariabil, devii om mare și dai piept cu viața în toată cruda-i plenitudine și măreție.

Viața nu e o simplă succesiune de întâmplări fără sens, ea are regulile și căile ei firești pe care noi  alegem sau nu să le urmăm.  Voiam cu orice preț să fug din realitatea care mă sufoca în București. Nirvana nu-mi mai oferea fascinația de la începuturi, devenise rutină și nu mă imaginam plafonându-mă în domeniul masajului erotic până la bătrânețe, afacerea cu confecții nu ținuse mai mult de un an și mă înglodase în frica de a mă susține singură financiar din alte resurse, locurile de muncă “normale” erau puține, monotone și neplătibile la înălțimea așteptărilor mele. Ori, individul ăsta care promitea o viață luxoasă și aventuroasă era tot ce aveam nevoie.”

(fragment din carte)

Greu de ucis 3


Băi, știți senzația aia când te enervează ceva sau cineva, deși nu face nimic greșit cât să ai, faptic, ce să-i impuți și să-i trântești ușa în nas, sub un asediu de reproșuri ? Sau acea lingușeală călduță care te scoate din minți tocmai pentru că nu o poți demonstra, nici demonta ? Sau pe individul pe care-l dai afară pe geam și te trezești cu el la ușă ?

Ei bine, tipul ăsta comun cu ochii lui enervant de albaștri, pe care-i avea și bărbatul ideal din visele copilăriei mele, a reușit performanța de a mă pune în această veritabilă încurcătură.

Prima dată venise programat la o ședință de masaj după ce-mi trimisese pe mess o poză de-a lui, unde ochii ăia albaștri i se lăfăiau între nas și frunte cu o ușoară indolență și-mi creau plăcuta impresie că omul e foarte sigur pe el și pe ceea ce vrea de la viață. Wrong !

Face to face am observat că e încurcat, depășit de situație, iar bagajul de cunoștințe comunicaționale sau doar vocabularul îi este precar. Nu că ar fi musai să fi absolvit Harvard ori să urmărești Discovery ani de zile să te umpli de cultură gratis ca să ai parte de un masaj a la Memoriile unei maseuze, totuși mi se pare mai interesantă socializarea, tachinarea mentală care poate disipa banalul și poate trezi ceva, orice – unic. Eu, ca o amfitrioană perfectă ce mă intitulez, gândesc că preiau frâiele și omul se va relaxa și se va deschide ca o floricică colorată și frumos mirositoare în miez de mai. Nu este nicidecum vorba de cătușe, de bici ori ceva în genul sado-maso. El rămâne flegmatic, tace cu un subînțeles doar de el știut și pe mine mă enervează asta, însă îmi fac minimal datoria de gazdă, sperând să nu mă placă într-atât – pe mine sau pe masajul administrat –  încât să revină.

Peste vreo 2 săptămâni țrrr, telefonul. Nu-i răspund și primesc rapid SMS „Știi, sunt Cosmin, (cu detaliile de rigoare, cât să-mi amintesc de el). Am fost la tine acum 2 săptămâni și vreau să mai vin !” Ptiu, drace !

Planul meu nu funcționase. Cum știu că insistențele mă îmbolnăvesc încet și sigur, îi bag telefonul la Reject call/message și după câteva luni, apare la ușa mea, programat de pe o altă cartelă. Inițial nu-l recunosc, dar către sfârșitul masajului, ochii îl dau de gol și i-o comunic deschis. Primul semn de insistență făcuse K.O. nervii mei, și așa încercați de experiențe similare pe care, de obicei, reușesc să le evit. Din curtoazie, îl mint că nu știu cum a ajuns numărul lui la „blocate” și mă văd nevoită să îl readuc în actualitate. Omul își demonstrase persuasiunea și mi-am spus că sunt, probabil, într-o eroare  de interpretare.

Decid în gând că-l suport și dățile viitoare până se va plictisi. Ce o fi așa greșit ? Toți se plictisesc și pe urmă caută alte atracții. Eu alți clienți și toată lumea e happy. Nu numai că nu s-a plictisit, dar a dat semne evazive că i s-au aprins călcâiele.  Între timp, survenise și despărțirea de prietena lui oficială pe probleme de înșelăciune cu alte valabile domnițe. Mi-a povestit că el nu s-a opus plecării ei, dar că a devenit abătut și dezorganizat, frustrat de lipsa mâncării calde și a sexului conjugal, de la sine înțeles. Își căuta un fals refugiu. Pe bani.

Eu așteptam în continuare momentul plictiselii, dar mă și jucam cu el, funcție de dispoziția mea de moment. Tot primind refuzuri voalate la programarea ședințelor, pe motiv că vara o șterg din oraș la sfârșit de săptămână, și-a adunat timid bruma de curaj și m-a invitat într-un weekend la munte. Eu am părut nesatisfăcută de propunere, căci îmi place la mare, cu bronz uleios, cu nisip, cu apă sărată și valuri înspumate. Dorind să evite aglomerația de pe A2 și îmbulzeala de sezon de pe plaja bunicii, îmi propune parcul acvatic din Brașov pe care-l mai vizitasem anul trecut și cazare în Poiana Brașov. Să împace și capra, și varza.

Stau în dubii, nu vreau să merg, nu mă atrage nimic deosebit la el, flacăra pasiunii nu se aprinde nici cu o tonă de benzină (prea îndoită cu apă, ori la mine dacă nu e de la început, pe parcurs, nici atâta!), dar într-un final mă las convinsă de un apropiat. Ce-o fi atât de rău să pleci un weekend cu el ?, îmi zice amicul meu care pare a-i susține cauza. Ce dacă omul s-a despărțit de curând, ce dacă se subînțelege că vei face și sex dacă pleci un weekend cu el, ce dacă nu e director la ROMATSA, ce dacă…..huuuh ! Ok, mă fac că accept și sper să mă poată surprinde în această nouă ipostază.

Mă întorc la fel de plictisită, doar puțin mai bronzată și cu un orgasm în plus, obținut în seara de sâmbătă. Nu-mi explic ce-i lipsește bărbatului ăstuia de nu reușește să agite nici măcar un val de intensitate medie în marea mea de emoții. Inteligență o avea, dar discuțiile îmi par superficiale și se axează pe 2 paliere: serviciu și relațiile amoroase anterioare. Așa, ceva de umplutură, să treacă mai repede timpul și să ne sexăm tot de complezență, pentru că „trebuie”. In loc să vorbim cu pasiune despre ce ne place fiecăruia și ce visăm să facem peste niște ani, reîmprospătarea glorioasă a trecutului pare un soi de îmbălsămare forțată a viitorului fără perspectivă spectaculoasă. Ochii din visele copilăriei mele nu mă mai intrigă și fascinația nu se poate naște din nimic. Imi pare plat și egocentrist, apatic și posac, nu râde, nu glumește, nu trăiește. Dă o vagă senzație că îi curge sânge prin vene doar în timpul copulării. Mie, în schimb, nu mi-au plăcut niciodată filmele mute indiferent de subiect, pentru simplu motiv că emoția resimțită în urma unui cuvânt rostit cu tâlc nu are egal. Doamne, cu ce artificii s-o gândi omul ăsta să mă cucerească, în eventualitatea în care intenția lui e adevărată și chiar își dorește asta ? E mai romantică o cărămidă și mai multă viață are televizorul !

La finalul călătoriei, își exprimă interesul pentru ieșiri private, în parc, la terasă, oricând am eu chef. Nu pot dibui dacă îl interesez eu și așa sumar se manifestă în prezența unei femei care îl stârnește sau caută sex gratis cu o tipă versată. Îmi devine clar că, oricare ar fi varianta, niciuna nu mă interesează și nu știu cum să bat șaua să priceapă iapa. Mă prefac afectată și dezamăgită de vechile mele relații amoroase, explicându-i că în contextul actual nu îmi doresc o nouă relație, nici cu obligații, nici fără. El însă nu se dă bătut cu una, cu două.

  • Dar măcar la masaj pot veni ?

Își atribuie din nou rolul de client care plătește iluzii, eu nu am capacitatea de a-i trânti un refuz drastic în față și devin redundantă, imaginându-mi că el se va reorienta cândva spre alte ținte. Așa că, vreau-nu vreau, îmi revine acest ultim gest după un an și ceva de tatonare cu obiectiv neclar. Viața lui este mult prea searbădă dacă bate neîncetat la ușa indiferenței, fără să înțeleagă că șansa și-a anulat-o singur, prin felul său de a fi. Dacă omul ăsta are un exces, acela este un exces de insistență presărată cu rugăminți, supușenie prefăcută și scleroză emoțională.

Spiritul Mata Hari


„Stimabile domnule B.,

Știi prea bine că urăsc cu aviditate cuvântul dator. Cu toate astea, îți sunt datoare ție, cum îi sunt datoare lumii care m-a creat și îmbunătățit, în cele mai mici amănunte caracteriale – inestimabile nestemate ale spiritului, surprins de însuși destinul său pe acest Pământ. Îți las aceste însemnări în semn de prețuire a legăturii de mai bine de 20 de ani ce a supraviețuit, peste timp, tuturor intemperiilor. Poate dincolo ne vom reîntâlni și vom fi atât de liberi în iubirea noastră precum n-am putut fi aici, unde ne întâlniserăm deja prea târziu.

Am fost, vreme de 57 de ani, o Mata Hari a societății moderno-decadente, deși mulți nesocotiți, în deplina lor indolență, m-ar fi asimilat unei simple prostituate de bordură. Cum aș putea să contest similitudinile de viață trăită haotic, total dezorganizat, – e drept, în altă epocă, care se mișcă prea repede pentru a se mai pierde vremea cu profunzimile  – , de personalitate liberă, radiantă și excentrică, de simțire profundă, chiar înțeleaptă a unor tabuuri ? Oare de ce îi este turmei deosebit de teamă de tabuuri, atât de firești tocmai prin caracterul lor interzis și pe alocuri imoral ? Teamă să le încerce ? Teamă că vor fi judecați ori prea manipulabili ? Teamă că nu vor fi în rândul lumii, a normalității și deci, pe cale de consecință, că vor fi excluși și redirecționați către zona umiliților societății? Dar oare cum poți progresa evolutiv dacă nu faci decât să imiți la nesfârșit prejudecăți și să calci doar pe drumeaguri bătătorite ? Că doar ne-am născut fără să fim întrebați și murim fără să ni se ceară voie și tot ceea ce contează este, de fapt, cât de însemnată e contribuția ta între momentele astea două. D-aia, mă gândesc că a fi diferit într-o lume comună e ceva mai greu realizabil, dar sunt absolut convinsă că va cântări mai mult când vorbești de contribuția proprie.

Am fost mai bună decât Mata Hari, ți-o zic. Mai senină, mai asumată. Mi-am creat propria poveste din nimic. Și-am dat-o celor ce-au vrut să o asculte în toată frumusețea, deznădejdea și deopotrivă mizeria ei. Am devent ceea ce sunt, încă și astăzi, doar cu ajutorul situațiilor care mi-au marcat răscrucile și mi-au defrișat fricile. Și, de la un moment dat, nici n-am fugit de ele.

Violul, abandonul, respingerea în anii copilăriei, senzația că nu ești (suficient de) iubit exacerbează în subconștient tentacule disfuncționale care-ți maltratează, pe nesimțite, puțina cunoștință despre cum ar fi cazul să te oferi oamenilor. Despre cum te-ai simți împlinit să-ți primești recompensele de la viață, prin oamenii pe care-i atragi înlăuntrul ei. Și despre cum să te iubești pe tine în interior, dulce și blând, nemaijudecându-te atât de aspru și obsesiv. Toate acțiunile astea negative asupra firavei tale ființe, dragul meu, sădesc în tine sămânța neputinței de a fi altfel, afară de submisiv, și parcă nu trăiești pentru altceva decât pentru repetarea neîncetată a unor iluzii deșarte.

Și ce crezi, stimabile și iubite B. ? Era cât se poate de firesc ca o avidă de atenție, precum mă formaseră anii copilăriei mele – neglijată, nelăudată, nedorită, nerecompensată îndeajuns – să caute a se salva prin atragerea atenției cu care alții ar fi putut să o venereze. Ar fi fost prea puțin să se dedice unuia singur, deși am încercat – aș putea spune până la refuz – și această opțiune. Rezultatul era, de fiecare dată, implacabil același. 

Clienții mei, în schimb, mă dezbracau din priviri, îmi voiau corpul și îmi vânau atingerile, considerând misogin și minimalist că mă vând în schimbul banilor lor. Dar eu primeam infinit mai mult decât bani ! Ei ridicau prejudecata cu femeile ușoare la rang la axiomă, însă eu aveam atâtea alte nevoi la care mii de nevolnici puneau bucuros umărul spre a mi le îndeplini, încât nici în cot nu mă durea de axiomele lor ! Banii erau ultima mea grijă, ar fi fost oricum un scop prea mic pentru una ca mine, deși recunosc că mi-a plăcut să-mi creez și mi-am creat dintotdeauna singură confortul, găsind permanent soluții de ieșire din situații stânjenitoare, sărăcăcioase ori puerile. Niciun alt bărbat, un singur perfect bărbat, nu ar fi fost capabil să-mi satisfacă toate aceste nevoi născute în cruda mea copilărie. Eram prea complexă, schimbătoare, pasionată de viață și dornică de senzații tari. Nebună, cum ziceai adesea.

Iubeam să fiu pe val, în centrul atenției. Dacă luminile rampei păleau, mă uscam precum o floare făr` de apă. Știam că tinerețea se termină și pe urmă nu mai era nimic de făcut, deci n-am zăbovit în a mă înfrupta din provocările vieții decât în perioadele în care mă îndrăgosteam ca o toantă romantică și-apoi – inevitabilă tragedie ! – sufeream ca o curcă plouată. Cu toată disperarea mea, știam că am nevoie și de asta, nimic nu se întâmpla fără un rost anume, chiar dacă lecția era greu asimilabilă. Îmi echilibram astfel prea-plinul fericirii, nu mă cunoșteam încă într-atât, încât să mă consider o bogăție de nuanțe și vibrații.

Iți voi spune, stimabile și iubite B., în rândurile ce le voi așterne în cele câteva nopți de așteptare a verdictului, de ce am ajuns în acest punct către sfârșitul vieții mele. Probabil că mă pregătesc să plec, spiritul meu și-a îndeplinit misiunea aici și e vremea unui Rămas bun fără regrete.

Cu inepuizabilă dragoste, R.”

(fragment din viitoarea carte)

Facebook, mecanism pentru autoiluzionare


E vineri și deja frig. Mă grăbesc către serviciu, aproape că uit de medicamentul ăla minune care mă scapă, în doză unică, de beleaua cu care m-a pricopsit prima și ultima lui vizită. Dau peste un SensiBlu și mă bucur, firește, că Fluconazolul s-a mai ieftinit de la ultima administrare de urgență. Nu, nu e vorba de o potențială sarcină nedorită…că, de fapt, nici n-am făcut sex ! Nici precum pura Fecioară Maria nu mă simt și chiar de-ar fi fost, printr-un absolut paradox, posibilă împreunarea cu Sfântul Duh, nu ar fi avut cum să se petreacă evenimentul într-o așa păguboasă disonanță energetică. Deci, n-avea cum, pe bune !

Cobor cu picioarele pe Pământ din atâta reverie plastică. Ăsta a vrut cu tot dinadinsul să fie o glumă proastă rău, cred că doar reclama cu tuta aia ce înfulecă precum înecata, că are Colebilul la-ndemână ar putea să o surclaseze. Noroc că nu mai am așteptări de la oameni sau evenimente.

 Se face azi o săptămână de la prima încrucișare de cuvinte. Nenea  cu pricina îmi scrie că e afundat în blogul meu de vreo 2 ore și surprins de lejeritatea cu care îmi aștern poveștile și trăirile psiho-afectivo-emoționale, a decis că sunt prima maseuză cultă pe care a întâlnit-o …fie și numai virtual, deocamdată ! Mă complimentează deschis, chiar susține că-l complexez. Discuția curge lin în virtual și se întinde cursiv pe câteva zile, el exprimându-și vădit interesul pentru un masaj bun, dar și pentru persoana mea. Chiar îmi pare că se creează o oarecare intimitate din complementaritatea unor gânduri și trăiri de toamnă, de sensibilitate, de poezie. Deși pozele lui de pe Facebook nu mi-au ridicat părul de pe ceafă, câteva instantanee de sensibilitate macră din toiul dialogului jovial m-au incitat să sper că Zmeul ar putea fi mai tandru decât Făt Frumos, tocmai pentru că se știe mai urâțel de la mama lui Natură.

Mă și gândeam Uite, băi, în puzderia asta de „animale” cu chip de om, am dat de-un om cu chip mai animalic…dar totuși autentic în trăire și-n simțire…. Adică ce contează moaca dacă omul e impecabil în gesturi și acțiuni ?

femeie-somnBula de fantezie se sparge repede. Și să fiu sinceră, nici acum nu i-am dibuit sensul existenței. Întâi m-am desumflat la auzul vocii. Nu m-a convins că suntem pe unda corectă de vibrație nici cutia de Merci oferită, dar eu la politețe întotdeauna răspund în același registru. Apoi, corpul ăsta cu fața bronzată pare că face notă discordantă cu sufletul ce, incipient, ieșise la iveală sensibil și plin de poezie. Însă contraste de genul ăsta sunt aruncate la tot pasul. Nu, nu e gras, nu miroase a nu știu ce, nu e păros ca naiba, dar ceva îi lipsește, ceva nu-mi place și nu reușesc să-i zic pe nume defectului.

  • Eu sunt mai timid așa, îmi aruncă în treacăt către baie…. Eu mă gândesc că aș fi preferat să râmân incitată numai la nivel mental, era mai satisfăcător, deși prea iluzoriu așa. Sau poate timiditatea e apanajul oamenilor ce nu vor să se deschidă către experiențe noi, naiba știe !

Cu toate că, încă de cu seara trecută, pe Facebook, stabilisem că vom continua și detalia anumite discuții mai personale – că el chiar vrea să vorbească cu mine despre asta ! -, pare stingherit.  Ok, lăsăm asta, trecem la partea de masaj. Deși discuțiile libere, lejere, fără grabă despre subiecte profund răvășitoare le pot susține și-n intimitatea casei mele, nu eram neapărat peste măsură de curioasă !

Sunt o profesionistă. Nu se face să afișez figuri de prost gust, nu sunt nici țoapă, nici ieftină, chiar dacă nu mi-e clar ce anume nu-mi convine din toată stânjeneala instalată care, e clar, va persista în toată perioada alocată. Fluența masajului de relaxare îmi oferă ceva răgaz pentru gândurile mele, deși vorbesc și cu el, în reprize, când întreabă câte ceva. Corpul lui simte bine masajul, e aproape amețit de la efectele lui, ochii îi sunt închiși și pare a fi adânc afundat în lumea lui. Toți porii trăiesc la intensitate maximă senzația, nu mă înșel în privința asta. Dar se pare că efervescența cu care m-a uimit în primele conversații i-a decedat înainte de vreme. Nu mă complimentează în nici un fel, nici nu aud plângeri. Poate omul vrea doar să se relaxeze profund – mă gândesc – și își va așeza reacțille în caietul cu sugestii, la finalul ședinței. Nu știu cum să interpretez lipsa de reacție acustică. Bine, au mai fost și alții asemenea, dar cu ăștia alții nu avusesem discuții premergătoare care să abordeze și sfera intim-personală. Era mai strictly business, așa. Poate nici el nu mă place, îmi alunecă un gând pe panta abruptă a deziluziei ajunsă la apogeul enervării tacite. Dai peste tot felul de oameni, tu știi prea bine R. și ești adaptabilă la orișice condiții, numai că ceri prea mult dacă ai pretenția să te placă sau să-ți placă de fiecare. E irealist !

Incerc să trezesc simțurile adormite cu puterea senzualității mele și știu că rar dau greș. Toate merg ca pe roate – tehnic vorbind, instrumentele răspund bine la comenzi și totuși omul pare blocat, nu mângâie, nu inițiază decât vag, pare prea cuminte și am impresia că pur și simplu stă pe spate așteptând să se termine corvoada. Așa s-o comporta el în intimitate, ce naiba să mă mai mire ? Am văzut toate ciudățeniile planetei ! El, sensibilul, autenticul, poeticul autodeclarat stă ca boul, cu ochii-n tavan (și dacă era femeie, mai înțelegeam !)…. Peisajul plumburiu cu personajul meu de astăzi mă obosește psihic și mă enervează că sunt nevoită de etica profesional-erotică să zâmbesc prefăcut până la final și să ofer falsa senzație că sunt cea mai în călduri femeie de pe planetă.

Când totul s-a terminat și ciudățelul meu a ieșit pe ușă, s-a sfârșit și romanța fantezistă derulată pe repede înainte. Firește că a intrat în doliu pentru pisică de atunci și nu l-a mai auzit nici vântul, nici pământul, măcar așa cu o impresie despre efectele ulterioare ale masajului asupra sa. Că doar nu voiam să mă ia de nevastă ! Din toată povestea asta, eu tot n-am reușit să pricep o chestie :

Cum de în virtual e atât de incitant, ne transmitem emoții atât de mișto, așteptăm un mail cu înfrigurare, răspundem din fuga mașinii, suntem curioși oare ce o mai fi sharuit pe Facebook, suntem atât de plini de entuziasm, suplețe, claritate, impresionism – și lista continuă la nesfârșit – și când dăm nas în nas suntem aproape la polul opus, ne desumflăm subit, ne transformăm peste noapte sau cum ? Este cumva vibrația energetică diferită a fiecăruia responsabilă pentru eșecul din viața reală ? Răspunsul absolut nu-l am, dar sfatul e unul singur. Nu vă căsătoriți pe Facebook, că s-ar putea să divorțați la prima întețire a organelor de simț din real life. Altfel spus, imaginile – cea virtuală și cea reală – s-ar putea să nu corespundă. Da` deloc !

Succesul nu este despre bani, nicicând nu a fost


Afară burnița o umezeală molcomă, stângace și posacă, însă Raluca nu voia în ruptul capului să-și strice buna dispoziție cu fleacuri. Nu o mai scotea nimic din sărite, nici măcar apropierea inevitabilă a iernii, lua evenimentele exact cum veneau, cu un soi de acceptare care ar fi speriat și fantomele sufletelor adormite, încă rătăcind 40 de zile pe Pământ, până plecau de tot, nu se știe exact unde.

Terapia o învățase că, dacă tu ești în echilibru interior cu tine însăți, nimic din afară nu te mai poate perturba. Înțelegea însă necesitatea luării de poziție când situațiile nu i se părea corect interpretate, valorile morale la care ținea nespus erau periculos ultragiate ori persoanele din anturaj o considerau încă submisivă, dornică să ofere pe mai nimic. Atunci lovitura ei sarcastică scula toți demonii interiori din mormânt. Chipul îi rămânea de o calmitate nepământeană, căci forța îi era acum cantonată în atitudine. Aceea de a nu mai permite repetitivitatea unor banalități greșit aplicate de ceilalți. Descoperind această nouă latură a personalității, sub aparenta acalmie a bunătății sale, lua prin surprindere orice ins prins pe  picior greșit sau culcat pe-o ureche.

In sfârșit, înțelegea că parcursul greoi relațional și-l cauzase singură și că schimbarea undelor pe care își acorda frecvențele cu ceilalți era necesar s-o mânuiască ea singură. Ca la vechile radiouri cu benzi și potențiator de frecvență manuale. Nu se mai vedea nevoită să asculte posturi plictisitoare, voia stereo. Și doar muzică bună.

Nu se făcea să accepte mojicii constante, nu era acolo by default, ea avea în orice moment bagajul pregătit pentru o nouă și necunoscută destinație. Își înțelegea toate acele anxietăți fremâtânde, stocate ani în șir, în pungi de plastic. Le spărgea acum cu un dos de palmă și cu zgomot de pocnitoare. I se părea copilăresc ce face. Dar oare nu era, în adâncul ei, un copil cu chip de femeie ?

  • femeie-dans2Știi, îi spusese veselă nevoie mare Camelia, i-am citit unei colege de breaslă poezioara ta despre a fi curajoasă și corectă !
  • Da ? Și ce părere  a avut ? făcu ochii mari Raluca, curioasă precum o pisică cu mai mult de șapte vieți.
  • Scumpa, am priceput amândouă că avem, în speța asta, un lider. Și colega mea zicea că și ea este corectă, dar la capitolul curaj nu stă așa grozav, mai are restanțe.

„Un lider ?” prelungi ideea în gând…. „Da, al propriei vieți”, concluzionă. Și ale altora, care încă nu știau cum să măsoare lidershipul. Era ceva la kilogram sau la bucată ? Colega Cameliei se minunase ce gravă aplicare dăduse fătuca asta neștiută noțiunii de curaj și cât de însuflețită se simțea numai la auzul acestor litere împreunate repetat în mintea și acțiunile ei. Ii era ciudă. Și ea se autodefinea corectă, dar curajul încă nu o curtase suficient.

Scenarită vs. realitate


  • Uite c-am trăit s-o văd și p-asta ! Bravos, băi fată, ai biruit balaurul ăla nenorocit, cu nume indecent de „nevoie”, răsună vocea Soniei în tumultul gândurilor Ralucăi, ce veneau și plecau la fel de repede, dacă nu le dădea atenție. Te-a înduioșat gestul nevestei sale, de a-ți face cu mâna, prietenoasă, prin pabrizul mașinii, ieri dimineață, înainte să plecați în delegație. Nu te așteptai, te cred, îți imaginai că e scorpia din proiecțiile desenate de el la începuturi.
  • Am rămas încurcată, recunosc, dar plăcut surprinsă. Și ea i-a povestit lui, la telefon, hazoasă, întâmplarea. Adică, îmi doream s-o cunosc, cred că e o femeie puternică, loială, capabilă să acționeze uimitor și foarte încrezătoare în forțele ei, la fel ca mine. E clar că avem multe puncte tari asemănătoare, de vreme ce el a pendulat, uneori nu foarte definit, între noi două. Și e și mai clar că deține o cheie fermecată, de vreme ce el n-a încetat s-o considere idealul lui, indiferent prin câte încercări mai puțin plăcute au trecut. Doar că scenariul meu  de cunoștință, când avea el să se întâmple, conținea niște pică în contra mea, ceva venin, puțin sarcasm, o sprânceană ridicată a neîncredere, habar n-am….Vezi, proiecția inițială care mi-a fost inoculată….

Era dimineață. Inainte de plecare, C. îi deschise portbagajul mașinii să-și așeze bagajele până cobora el. Urmau să ajungă târziu la destinație, să doarmă acolo o noapte, în paturi separate, iar dimineața trebuiau să participe la ședința pentru care băteau atâta drum. Nevastă-sa pleca și ea la serviciu, fix la aceeași oră, cu mașina personală. Știa că plecau împreună și nu avusese nimic de obiectat. De plecat, știa că mai plecaseră ei împreună, dar se întorseseră în aceeași zi, nu rămâneau peste noapte. Era ciudat că acceptase cu lejeritate ideea că vor dormi în aceeași cameră, dar în paturi separate ? Era, dar nu o privea pe ea înțelegerea lor.

Raluca rămăsese încurcată, în mijlocul străzii, văzând-o de la depărtare. O știa din poze și îi cunoștea mașina. O încercau fel și fel de ipoteze, cumulate în fracțiuni de secundă. Să aștepte să plece ? Să se îndrepte spre mașina lui chiar acum ? Dacă va face asta, nevasta lui o va aborda, îi va arunca o privire de viperă sau va pleca total nepăsătoare ? E drept, ea nu bănuise nimic de vechiul adulter, dar urma vinovăției există, în atare situații, și-n fosta amantă.

Lucrurile s-au petrecut într-o clipită. Raluca s-a afundat în jumătate de portbagaj, să-și aranjeze bagajul, ignorând total prezența din spatele său. Spera că, în timpul ăsta, ea va demara și nu va fi nevoită să-i suporte privirea. Dar nu ! Când s-a întors cu fața, nevasta-sa nu plecase, ci chiar i-a făcut prietenos cu mâna, intuind că femeia îndesată în portbagajul soțului este colega lui de serviciu, cu care urma să plece în delegație. Raluca a răspuns salutului, cu același gest simplist, mișcată. Toate percepțiile s-au schimbat în mintea și sufletul ei atunci.

  • Până și lui îi voi spune, sper să găsesc puterea în mine până ajungem la București, reveni asupra ideii Raluca. Ii voi spune că m-am vindecat de nevoia furibundă de a mă agăța de el, cu orice preț. Încercări au fost nenumărate de a mă rupe definitiv, am înțeles ce era de înțeles, dar futu-i, afurisita asta de nevoie încă mă sufoca și mă determina să mă comport imatur, labil, patetic. Rula ca o placă zgâriată și veche, mustind a obișnuință. Vezi, Sonia, ea prin gestul ei, a făcut lucrul ăsta posibil, fără să o știe. Să nu mai pot râvni la bărbatul unei femei care mă privește cu prietenie.

femeie-inocenta

Gândul se sparse sub greutatea momentului și Raluca se simțea senină. Senină ca pajiștea aia verde pe care o savura din fuga mașinii. Avea ceva noduri deluroase, dar era atât de încântătoare, că nu te-ai mai fi săturat să-ți odihnești privirea pe suprafața ei și te imaginai fericită, tolănită pe iarba înrourată, mirosind a proaspăt.

  • Păi, am văzut că ai fost cuminte, echilibrată și exemplară aseară, cu el. Ce e cu tine, ți-a scăzut subit libidoul ?
  • Nicidecum, Sonia, doar că relațiile umane sunt așa complicate, încât esența lor o pricepi tardiv. Bine, cei norocoși, ca mine, o pricep. Prima dată e chimie, dorești sex și înlănțuire. Pe urmă, mângâiere, tandrețe și multe promisiuni, care, de regulă, rămân neonorate în mare parte. Entuziasmul le creează, însă ele sunt mai mult fanteziste, nu au o bază reală. Și speri. Mult. Celălalt simte că nu mai poate da înapoi. In punctul culminant, ești dezamăgit de limitele naturii umane. Pe urmă, realmente revoltat și acuzator. Și apoi, dacă ești deștept, când te saturi de suferință – că ajungi să te saturi, e clar ! -, se face lumină și ai divina ocazie să realizezi că doar prietenia adevărată și suportul dovedit transcend toate aceste fleacuri. Că, de fapt, v-ați întâlnit din alte motive, dar așa s-a gândit destinul să vă faciliteze cunoștința.

Și prietenia e tot o formă de iubire, deopotrivă prețioasă și pretențioasă.