Drama din spatele unui zâmbet


– Fetelor, ce spuneți de noile costumații Belly ? întrebă Simona când pătrunse în living cu noua achiziție în mână.

– Mie îmi place verdele, Simo, am ales deja din cele aduse de Meryam, declară Eveline, dând impresia că într-o viață anterioară chiar crescuse în ambientul oriental. Și schiță veselă o unduire din buric, balansând cu zgomot ascuțit zorzoanele prinse la mijloc.

– Sunt bine lucrate, își merită investiția și au fost chiar ieftine. Bine, turcul ne-a făcut reducere, am negociat cu el pentru 12 costume, zise șefa. Deci, să vă văd la Belly Dance, drăguțelor ! Mai pe seară, dacă nu sunt clienți, băgăm niște ritmuri autentice și ne facem de cap !

– Eva, poate mai exersăm la Oglinzi niște mișcări, o îmbrățișă pe aceasta Raluca. Nu știu, frate, nu-mi iese mișcarea din buric. La tine pare a fi a doua natură !

– Pentru că stai prea țeapănă, d-aia ! răspunse cea mai înaltă fată din salon. Și toate izbucniră în hohote.

– Costumele au fost plătite turcului ieri. V-am oprit tuturor, cu excepția Andreei, câte o sută de lei din comisionul de săptămâna asta, să nu existe discuții, mai spuse Simona și se îndreptă către birou, să-și aranjeze părul răvășit de vântul tomnatic de afară.

Andreea, tu nu ți-ai luat costum de Belly ? făcu ochii mari Eveline.

Nu, nu pot acum. Abia am două săptămâni aici și am multe datorii acasă. Deranjează cu ceva ?

– Aaah, nu, de ce să mă deranjeze pe mine ? Inseamnă doar că nu vei intra la masajul Belly.

– O să intru la toate masajele la care voi fi aleasă, mai spuse sec Andreea, vădit enervată de faptul că celelalte își dădeau atâta importanță pentru niște cârpe strident colorate. Nu și-a achiziționat costum pentru că nici nu-i place arta orientală și nu-și permite să cheltuie ce câștigă pe prostii. Are alte priorități stringente. „Eva mai bine ar tăcea, ea în loc să strângă banii pentru weekend când merge acasă la fata ei, cumpără două sticle de Cola și două pachete de țigări pe zi, se intrigă și mai tare Andreea în gând.

 

                                                        ****

In Camera Focului se desfășura mai mereu, când erau în pană de clienți, un soi de șezătoare. Era cea mai mare, avea două saltele dispuse pe lungul camerei și era special pregătită pentru masaje la dublu. In plus, camera cu decor roșu refăcută după incendiu, singura cu acces la jacuzzi, era folosită și pentru masajele mai scumpe. Fetele formaseră bisericuțe, după preferințe și afinități. Fiindcă era ghicitoarea în cărți a grupului, Eveline era des solicitată de Raluca sau Flori, spre a-și cunoaște potențialul “viitor”.

– Uite, îți iese la drum de seară unu’ de verde. Da’ să știi că e luat, uite aici, e dragoste mare cu asta de pică.

– Păi da, vine un masaj acum în 30 de minute, râse Raluca. Da’ la drum de zi nu zice nimica ? Adică, puii mei, ceva serios, nu zăpăceli d-astea de-o seară, două că deja îs sătulă. Distrusul ăla de Dănuț are în cap numai sex și deși se lasă mereu cu strigături, m-am plictisit. Vreau altceva, serios!

– Stai calmă pe craca ta, interveni Flori. Îți trebuie măritiș ? Eu trăiesc în casă cu Viorel zi de zi și mă freacă și-n culcare și-n sculare. Ba vrea nu știu ce budincă, ba se trezește când ajung acasă că lui îi e foame, că nici nu-și încălzește din frigider, ba că unde îi sunt blugii ăia spălăciți, ba că eu nu mă gândesc la viitor și cheltui nemăsurat. La ce viitor ?

– Păi nu vrei să te măriți cu el ? întrebă Eveline.

– Ei na, oricum suntem ca și luați. Dar n-am altă soluție decât să stau la el. Ce să fac, naveta zilnic la Pucheni ?

– Uită-te la mine, zâmbi amar Eveline. La 18 ani aveam deja fata. M-am căsătorit cu primul bărbat care mi-a ieșit în cale. Maică-mea s-a opus degeaba, tot cum m-a tăiat capul am comis-o. Nici acum nu mă pot schimba. Viața ta e cadoul divinității, dar pentru cât timp ? Am trecut pe lângă moarte acum 6 ani și nu-mi mai pasă decât să trăiesc cât mai viu cu putință.

La cei 1,83 metri fără tocuri, Eveline părea o femeie deșirată. Bazinul lat și sânii lăsați trădau faptul că era mama unei minunății de 7 anișori. Era o femeie veselă și îi plăcea viața, dar învățase asta după ce operația pe creier o făcuse să reflecteze îndelung asupra dictonului Carpe Diem. Stătuse în spital nemișcată luni întregi și noroc cu maică-sa care se ocupase îndeaproape și de ea, și de cea mică. După extirparea micii tumori, se refăcuse foarte greu. Avusese probleme de memorie și depresiile erau la ordinea zilei.  Bărbatul mai în vârstă cu 12 ani, ce-i fusese soț pentru un an, o abandonase fără remușcări. Nimerise la Nirvana din întâmplare, adusă de un prieten al patronului. După lungă vreme, în sfârșit amorul îi surâse din nou și, neîncrezătoare, îl ținea sub papuc pe noul iubit. Ii spusese din ce-și câștigă ea existența, iar el nu se oripilase. Locuia la el și doar în weekend își vedea fetița care probabil îi ducea dorul.

Raluca nu reușea să înțeleagă cum de instinctul de mamă nu prima. Avea și ea propria suferință, însă  își închipuia că situațiile nu puteau fi identice. Nu, nu va sta să judece, până la urmă nu era treaba nimănui din exterior cum își aranja Eveline viața și cum se achita de sarcinile materne. Poate fetița nici nu se simțea ca ea, părăsită.

– Ați văzut, fetelor, schimbă vorba Flori, câți bani a făcut Monica, tipa nouă, săptămâna trecută ?

– Mda, ce să-ți spun ? Are sânii mari, mai se îmbracă și cu sutienele alea cu push up, normal că se revarsă și clienții bălesc. Nici măcar nu contează că abia a ieșit dintr-un masaj, intră în altul direct din duș.

– Băi, nu știu, eu am cam încurcat-o. Ca eu am sânii cei mai mici, cu excepția Andreei bineînțeles! Dar și ea are masaje multe. Deci, nu, nu sânii sunt provocarea numărul 1. Ele sunt noi, din cauza asta sunt alese des. Pe asta s-a și bazat Radu când a reîmprospătat echipa.

– Și crezi că ar fi venit să ne întrebe pe noi dacă suntem de acord ? ridică o sprânceană Eveline. E firesc, lor le convine, cu cât mai multe și diverse fete pe canapea, cu atât mai bine. Să aibă clientul de unde alege ! Nu așa a zis chiar Simona ? Restul – asta e ! Dacă produci pe sfertul lui Moni să zici mersi !

– Ce ziceați de Moni ? întrebă aceasta, apărută de nicăieri, în spatele lor pe saltea.

– Aaa, nimic, vorbeam de noul tău sutien, ăla ciclam cu mult push up !

Monica era o tipă mai tot timpul blândă, de-a dreptul boemă, dar zgâria rău dacă era provocată. Nu o ducea prea bine acasă cu ai ei, în Rahova. Maică-sa se purta ca o râzgâiată, cerându-i nonșalant bani și favoruri de parcă se inversaseră rolurile de când ea începuse să câștige mai mult. Soțul său o prețuise nespus în vremea tinereții, punându-i toate facilitățile de care era capabil la dispoziție și o transformase, fără să intenționeze asta, într-o femeie rapace, focusată pe sine. Avuseră trei copii. Acum nu mai lucra nimeni, în afară de Monica, fiica cea mare a familiei. Nu mică le era mirarea colegelor când mama ei își făcea apariția la salon, aranjată și cochetă, de parcă era o prea stimată domnișoară de pension. Monica își iubea mult părinții și frații și ar fi lucrat oricât pentru bunăstarea lor, s-ar fi sacrificat oricât pentru a evita certurile pornite de la bani. Nu avusese timp de iubiți, de plimbări adolescentine sub clar de lună. Maică-sa o îndemnase să continue cu masajul erotic, de vreme ce până și o oarecare șpagă aducea în casă mai mult decât ar fi câștigat taică-su, muncind cu ziua. Și-apoi, el avea probleme cu inima, nu se putea obosi. Monica era însă tânără, frumoasă, cu un corp provocator și ținea la tăvăleală. Și ea, ca mamă, își sacrificase tinerețea să crească trei copii, acum se cuvenea să preia și fata cea mai mare modelul.

Reclame

Luminița de la capătul curajului


“Când nu mai ai cale de rezolvare a situației în care te afli, să faci bine și să pleci unde oi vedea cu ochii, își făcea Raluca curaj singură. Nu îndura, că nu-ți ridică nimeni statuie, nici osanale, prostănaco ! Lui Dumnezeu nu-I plac fricoșii care nu riscă nimic și prin urmare, nici nu trăiesc mare lucru, deci nu asimilează experiență. Ce Dumnezeu, pe cine mint ? Aici chiar nu mai am niciun viitor, până și Gabi ăla din Irak, cu care mă conversez până dimineață pe messenger, cu ochii cârpiți de somn, mi-a sugerat, într-un moment de sinceritate profundă, după ce a reușit să-mi dezghețe sufletul, că familia nativă este singura care îți oblojește rănile când chiar ai dat de dracu. Am de ales între frică, rușine și vinovăție, între a aștepta să fiu aruncată în stradă la un moment dat, când se termină „cașcavalul” și a fugi cât încă mai am resurse să o fac. Povestea e neclară doar pentru cei ce nu vor să-și izbească fața de adevăr, nu există va fi bine cândva, dacă nu a fost și nu este acum. Mai lasă visele și pentru alții, nu le visa tu pe toate și trezește-te la cruda realitate ! Nu ai ce să mai cauți aici, demento ! Nu te vrea, nu te-a vrut pe tine niciodată, a vrut doar banii tăi !! Da, o să plec, nu vreau să stau să încasez bătaie, când eu am vrut doar să fie bine !! Am lăsat de la mine ca să fie bine și a fost pe dracu ! Uhhh, îl urăsc că nu mă iubește și nu mă vrea ! Stau cu frica în sân, că n-am alte alternative de supraviețuire ? Mai bine stau pe stradă și cerșesc decât să-mi vând sufletul la infinit ! Ăsta, idiotul naibii de oportunist, m-a făcut să-mi vând casa, m-a îndepărtat abil de familia mea – oricum nu a avut prea mult de lucru la asta, că mama m-a aruncat definitiv ca pe o măsea stricată, când și-a dat seama că am vândut apartamentul – m-a încântat cu tot felul de povești cu businessuri mărețe și însurătoare la Castelul Corvineștilor (deja mă visam prințesa din poveste, pana mea, oare nu era prea frumos să fie adevărat ???Mda, cam tardivă întrebarea ! ) și acum ….. Acum, mă joacă cum vrea el, mă subjugă mental și emoțional, m-a deposedat de ultima fărâmă de demnitate și integritate personală. Am stabilit deja cu Fania, de Paște când i-am vizitat, să merg să locuiesc la ei o vreme, până îmi fac un rost din nou la București. Ceva bănuți mai am, dar neapărat trebuie să-mi întocmesc un plan de fugă infailibil. A doua oară nu voi mai avea ocazia să fug, cu atât mai mult cu BMW-ul care iese din service în 2 săptămâni. Am nevoie să recuperez cât mai mulți bani din ce am investit aici. Dar și mai mult am nevoie să-mi recuperez independența sufletului, ducă-se pe pustii de bani! Da, da, atunci o să fac mișcarea. Dar mi-e așa frică, Dumnezeule ! Dacă nu reușesc să duc la bun sfârșit planul ? Am mai fugit de 2 ori și tot la idiot m-am întors ! Că m-am lovit în drum de tot felul de neica nimeni care erau puși numai pe prăduială… și eu sunt așa o antilopă speriată ! Fug de colo-colo ca nebuna, n-am direcție, doar fug să-mi salvez pielea ! Și m-am întors unde mi-era cunoscut, deși nu este nici aici bine!”

                                                           ****

In ziua aia de vineri, toate stelele se aliniară. Divinitatea o ajută să scape din închisoarea în care se încarcerase de bună voie și nesilită de nimeni. Mă rog, initial nesilită sau conștient nesilită. Să fugă cu tot ce mai putea recupera de acolo. Diana, amica ei de ocazie – o grăsunică vioaie și ferventă, pe care o cunoscuse cu aproape un an în urmă, cu ocazia unei distracții sexuale în trei împreună cu  Marius – o ajută. Se împrieteniseră ulterior, se înțelegeau bine, hălăduiau ca nebunele prin oraș, prin puburi cât era ziulica de lungă și, după ce lucrurile se înrăutățiseră între ei doi, Diana îi pricepu nevoia de evadare. Planul era întocmit ca și când ele două, împreună cu alte amice plecau 2 zile în weekend, să petreacă, să sărbătorească ziua de naștere a Dianei, la iubitul ei timișorean. Și fiindcă era necesară empfaza în aceste circumstanțe, Marius n-ar fi bănuit nimic nelalocul lui că îi cerea mașina pentru deplasarea asta. Hmm, îi cerea voie să circule cu mașina ei ! Își aduse aminte cum îi aruncase zeflemitor remarca că BMW-ul consumă mult și “are ea bani să se dea cu BMW-ul?” Tocmai de aceea, se plimba el, că el avea bani și-apoi ei nu-i trebuia o mașina așa prețioasă, că n-avea în fața cui să se fălească. In schimb, el era cineva la el în oraș și, în plus, pleca mereu la distracții cu femei diverse, superficiale și cu ce putea oare să le încânte ochii și să le vrăjească?

                                                                       ****

Era trecut de 5 după-amiaza. Trase în spatele blocului unde se mutase în chirie, cu jumătate de an în urmă, aruncă în portbagaj sacii gata pregătiți cu lucrurile de trebuință și vreo două ghivece cu flori, atentă să nu fie văzută și să se răspândească vestea la două străzi distanță, își luă la revedere cu patos de la amicele complice, făcu plinul mașinii și se opri abia târziu în noapte, la Oltenița.

Zile întregi se strădui să se liniștească, își schimbă numerele de telefon pentru că el o suna ca apucatul în continuu, o amenința prin sms că o reclamă la Poliție că i-a furat mașinile (mașinile al căror proprietar era ea, ce josnic și fără logică ajunsese să se comporte !) Mai pierduse controlul asupra ei, parțial, temporar și se comportase identic, ca un leu paraleu, în cușcă. Atunci pe Raluca o stăpânea dorința de a-l pedepsi, de a se răzbuna pentru că o păcălise că vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți  și presupusa fericire veșnică nu ținuse nici măcar doi ani. Ea pusese rămășag pentru fericirea asta totul, inclusiv casa și liniștea familiei sale, iar el ce-i oferise la schimb ? Deznădejde, desconsiderare, dispreț și palme. Se simțea furată. Drept răsplată, prima oară când fugise nu-i lăsase decât mărunțiș în portofel, toți banii erau în posesia ei, în bancă sau numerar – îi anulase chiar și împuternicirea de a retrage bani din bancă.  Precedentele două episoade fugare se terminaseră, invariabil,  prin autopedepsire, fiindcă tânăra femeie nu reușea să-și învingă frica de el și de necunoscut. Prea multe emoții negative o stăpâneau.

Deși era departe, la sute de kilometri, rânjetul lui o urmărea elucubrant, nu putea să-l șteargă, tresărea noaptea la fiecare zgomot sau lătrat de câine. I se părea că el o caută, cu o falcă-n cer și cu una-n pământ, vedea cu ochii minții un chip diavolesc, care-i cerea socoteală pentru fărădelegi imaginare și o împresura o frică paralizantă. Nu-și putea reprima sentimentul, dar nu se mai simțea vinovată că fugise a treia oară. Conștientizase abia acum că nu există cale de întoarcere. Și îi ieși socoteala, fuse cu noroc, astfel că nu mai recidivase întorcându-se la el. Realiză că redobândise sentimentul de care avea o nevoie vitală: siguranța și sprijinul în sânul familiei surorii sale.

Victimizare la rang de artă


Visul Ralucăi de finanțistă absolută se stinse. Raportul de la firmă ieși nasol, cineva trebuia să plătească. Andrei o trădă (așa realizase, cu ușor dezgust, peste ani că acționează cam mulți bărbați când sunt prinși la înghesuială, mai ales cei fără caracter, pe care, printr-un nefericit paradox al vieții sale, îi atrăsese precum polenul dulceag al florilor atrage albinele – clar era o prețioasă învățătură acolo!). Își înghiți greoi frustrarea și-și reformată mental traseul. Ce era de făcut ? Nu era mare bai, va supraviețui fără urmă de dubiu, era doar îngrețoțată de purtarea găunoasă și incorectă a unui ipocrit ce-i zâmbea doar spre a-și asigura interesele meschine. Și în plus, a se comporta precum o fugară – părăsind ea prima terenul înainte de a fi alungată – devenise o deprindere sănătoasă. Bașca, avea la-ndemână soluții mai bănoase și mult mai puțin stresante – salonul de masaj erotic ! La o adică, ce-i păsa ei de o carieră în lumea lor îngustă și ipocrită, cu veleități de turmă, căreia nu simțea să-i aparțină, plină de comuniști idioți, neasumați și îndoctrinați cu Perestroika, vopsiți în capitaliști de duzină? Oricât s-ar fi străduit, nu-și găsea acolo locul !

Inainte de raportul buclucaș, aflase că se fac disponibilizări cu plăți compensatorii care pot ajunge și la contravaloarea a 5.000 euro. Își întocmi strategia de atac, își adună bruma de curaj și de îndată se prezentă în audiență, în biroul directorului general. Speră ca minciuna și situația victimizantă pe care marșa să fie suficient de credibile, cât să-l înduioșeze și să fie trecută pe acele liste. In mod normal, n-ar fi avut dreptul, dar cum nu era concediată (că ar fi fost chestionați la Minister), ci doar trecută pe o linie moartă, Raluca nu agrea nicicum ideea înfrângerii resemnate. Dacă tot își dorea să iasă din scenă, măcar să merite și financiar efortul schimbării de direcție. Nu știa prea bine încotro se-ndrepta, ceea ce era enervant de evident era că poziția deținută în Compania de Stat nu-i oferea satisfacțiile crezute inițial.

– Domnule director, știu că în asemenea situații ca cea pe care o trăiesc sunt demnă de compasiune, își începu Raluca pledoaria cu ochii triști, ușor pierduți în orbite.

– Dar ce s-a întâmplat ? Cu ce te-aș putea ajuta ? întreabă dumnealui, preocupat de niște documente pe care le avea în mapă, la semnat.

– E vorba despre mama mea, domnule director. A fost diagnosticată acum vreo 6 ani cu virusul hepatitei C, a dezvoltat o ciroză uscată și are urgentă nevoie de un transplant de ficat care, deși se efectuează la cel mai bun spital din Germania, costă foarte mult. Mi-am pus și apartamentul în vânzare pentru a putea face rost de banii necesari.

– Imi pare rău să aud asta, dar nu înțeleg care este legătura cu întrevederea noastră, pe care ai cerut-o. După cum vezi, am foarte multe lucrări și….

– Să mă iertați, dar are mult de-a face. Are nevoie de mine acolo, va trebui să îmi dau demisia și pentru că am nevoie de cât de mulți bani posibil pentru acel transplant de ficat, m-am gândit că poate vă puteți îndura de mine și m-ați putea trece pe lista disponibilizaților care urmează să plece din firmă la finele lui septembrie.

– Aaaa, deci asta era ! Hmmm, nu știu ce să-ți spun. Va trebui să faci o cerere, nu decid singur acest aspect. Am să mă gândesc și voi propune cererea ta în Consiliul Director. Te voi înștiința ce rezoluție a primit.

– Vă mulțumesc din tot sufletul, domnule director ! Sunteți un om de mare omenie și știam că pot conta pe Dvs., conchise fata aproape plângând de emoție.

Planul funcționă exact cum îl gândi. In fapt, numai partea cu transplantul și nevoia de bani pentru operație fusese o minciună. Știrea ajunse la urechile colegilor și toată lumea din firmă o deplângea pentru imaginarul ei necaz. Trebuia să se prefacă destul de bine, că e foarte afectată și chiar regretă că este nevoită de nefavorabile circumstanțe să plece de la un serviciu unde era plătită bine și nu făcea mai nimic. Or, din punctul ei de vedere, tocmai asta era buba. Că nu era lăsată să facă mai nimic și se plafonase teribil.

Cu banii încasați din disponibilizarea cu tâlc și alte economii pe care le făcuse, își cumpără prima ei mașină. Un Matiz roșu de 800 cmc. Tare mândră fu de achiziția ei colorată, dar mai ales că fusese capabilă să întoarcă în interesul ei niște circumstanțe nefavorabile. Era pentru prima dată când acționase machiavelic și nu regreta gestul.

Intre rechini nu înveți doar să rămâi în viață, înveți și să înhați prada de război ! 

Ai învățat lecțiile la școala vieții ?


Ocaziile favorabile nu o ocoliră pe Raluca decât atunci când efectiv nu știu ce să facă cu ele și alese să nu le observe. Provocările erotice pe bani sau „pe degeaba”, în schimb, reprezentară ani de zile, motivația perfectă a supraviețuirii fără a-și asuma prea mult responsabilitatea față de propriul haos interior, ba chiar ambientul îi permise afundarea în uitare de sine. Nu fusese iubită și apreciată și asta durea al naibii în subconștient. Se ascundea de ea însăși, deci, se încarcera într-o lume senzitiv-imaginară în care iluziile și banii erau coordonatele principale. Își îngropa sufletul în nămeți de fantezii doar pentru a nu-i mai auzi urletul !

Deși naivă pe-atunci să-nțelegă de ce alesese cursul ăla sinuos, tărăgănat, nestatornic și unde avea să o ducă călătoria aia în final, avea să-i priceapă mult după aceea tâlcul. Avea să realizeze că nicio o altă alegere pe care ar fi avut-o la dispoziție nu i-ar fi oferit atâta cunoștință asupra tabuurilor pe care le ascunzi sub preș, înăbușindu-ți pornirile, doar din dorința de a nu fi văzut, etichetat, marginalizat de lumea aia așa-zis perfectă, de hahalerele ipocrit-morale – în fapt, doar oamenii de mucava ar putea judeca, deși nici ei nu-s nepătați, deși n-au fost în papucii celui pe care atât de aspru-l înfierează.

Ce mare lucru este, dragă cititorule, să ți se ofere o viziune panoramică, absolut spectaculoasă asupra suferinței care te-ngenunchiază doar pentru a te înălța apoi, asupra iluziei și deziluziei ca o formă potențială de fugă din realitatea pe care nu vrei s-o accepți, dar care se vor întoarce karmic împotriva ta și te vor răni până vei sfârși în acceptare ! Ce grandios să observi cum lucrează subversiv și inexorabil limitările autoimpuse subconștient, pudoarea exacerbat interpretată și prejudecata socială asupra mentalului colectiv și, cu toate acestea sau în pofida acestora, să te bucuri  de șanse nemărginite în dezvoltarea spiritului tău mult prea liber !

Faptul de a interzice ceva, indiferent prin ce metode, nu înseamnă că acel ceva nu mai există. De pildă, tu vrei să îngrădești acțiunea cuiva mânat de motive strict egoiste. Câtă vreme el vrea să-l întreprindă și tu te străduiești să-l constrângi, scrie la manual că vei obține exact efectul contrar. Pesemne că și fantezia, cu tot alaiul ei de manifestări, există, uneori, fix în răspărul convențiilor sociale, oricât ți-ai reprima pornirea și ai alunga gândul netrebnic, pare că ele mai tare te demonizează. Nu poți interzice frumusețea lui „a fi”, chiar dacă unor îmbuibați la normă li se pare ticăloasă. Și ori de câte ori se încearcă prohibiția, libertatea de „a fi” ricanează monstruos de flegmatic.

0411Diferența dintre oameni nu este că unii dezvoltă, iar alții nu dezvoltă dorințe  -erotice sau nu – , ci faptul că cei slabi se reprimă, iar cei liberi se exprimă. Ca să-și iubești libertatea, mai întâi stai în inchisoare. Insăși suferința este o mare penitență, o închisoare în care te arunci singur. “Căci, ce nivel de profunzime poate cunoaște un suflet ce n-a izbutit să treacă repetat prin iadul suferinței din neiubire ? Fiecare e dator măcar cu o Iubire Imposibilă, Neîmpărtășită. Eu am fost privilegiată cu mai multe. Și am avut reziliența de a nu mă pierde pe drum.”

Bărbatul ideal e o utopie, dar merită să-l întâlnești


Interfonul suna de multe ori pe zi. Se striga CLIENT și toate fetele, oricum pregătite cu desuuri provocatoare, machiaj și parfum, se rânduiau pe canapeaua mare din piele neagră în living. Arătau bine toate, tinere, entuziaste și dornice să câștige cât mai mult dintr-o experiență tabu. Unele își vor aminti multă vreme despre mini-cariera lor de maseuze erotice, mândre de experiențele acumulate, altele vor dori cu tot dinadinsul să șteargă din memorie acest derapaj profesional, incapabile să-și recunoască sieși decăderea și rușinea căpătate prin  acceptarea compromisului “câștigul aparent facil la schimb cu trupul dezgolit”. Paleta era atât de largă, încât apelând la un eufemism lejer, ai putea deduce că îngloba toate nuanțele de comportament, inclusiv (sau mai ales) extremele bolnăvicioase.

Simona întâmpină clientul sosit în după-amiaza toridă cu același zâmbet dulce și cuceritor.  Cum naiba se face că cea mai frumoasă și apetisantă femeie din salon este tocmai recepționera, care nu practică masaj ? Clienții se găseau vădit încurcați în fața acestei întrebări retoric-enervante.

La vederea lui, Ralucăi i se tăiă instant răsuflarea. Inalt, bine făcut, cu o pereche de ochelari de soare în mână, în pantaloni și cămașă lejere de in, în culoarea untului. Frumos de-a dreptul. Zâna îi explică serviciile, facee mici glumițe cu el, iar maseuzele îl sorb cu nesaț pe sub gene. Toate l-ar dori, firește. Categoric clientul ideal.

Dintre 10 fete câte erau la prezentare, Răzvan o alese chiar pe ea.

– Pe cine, pe mine?

– Da, tu, pe tine te vrea,  continuă, jenată de reacția fetei, Simona.

Raluca se ridică uluită, cu tot cu grămada de emoții asimilate surprizei și-și pofti tacticosă musafirul în camera de masaj.  De s-ar fi făcut liniște, ritmul alert și neregulat al inimii s-ar fi putut auzi și în living în acele momente.

17990895_1355617767849682_5592071520521966913_nÎn timp ce clientul se dezbrăca într-o lentoare de vacanță, cu zâmbetul atârnat de colțul stâng al gurii voluptoase, tânăra îl fixă cu privirea înlemnită, pironită  locului, cu prosopul de duș, alb și extrem de pufos, în mână. „Doamne, ce încântare! Doamne, ce bărbat ! Unde am nimerit? Și ce privire are… Mă sfredelește pur și simplu, simt că mă scurg precum untul la soare sub privirea lui. Și nemernicul sigur că știe, e perfect conștient de farmecul pe care-l exercită asupra femeilor. Cum e posibil? Dragoste la prima vedere?

Nirvana începu. Bronzul lui proaspăt era fixat pe alte plaje exotice. Raluca se bucură în fața acestei provocări majore, căci în percepția ei acest Răzvan era, fără dubiu, bărbatul perfect. “Chiar de e în posesia ta doar o oră, simți că îl devorezi, te înfrupți din el precum un leu hămesit cât să te saturi. Iei maximum din ceea ce oferă și dai la fel. Nu poți pierde un așa exemplar într-un noian de indivizi comuni. Doamne ! O oră cât o eternitate, în care sunt gata și foarte dispusă să-mi depășesc condiția, să-mi ating prea-plinul senzualității”. Raluca îi atinse delicat pielea amețitor de parfumată, iar atingerile ei primiră degrabă răspuns. Mângâierile lor se înlănțuiră într-un dans intim izvorât din beatitudinea imediat resimțită. Nestăvilită, neașteptată, neregretată. De deasupra lui, fata îl privi hipnotic  o vreme.

Sunt goi în Camera Oglinzilor. Muzica lentă le foșnește în urechi, precum valurile mării spărgându-se de un țărm imaginar. Își căutară gurile, își căutară mâinile, își căutară dezmierdările unul altuia, se sărutară din ce în ce mai pătimaș. Iluzia părea atât de real conturată. Tânăra își imagină că e iubitul ei de-o viață și hotărî să se ofere în întregime fanteziei pe care o crease, într-o exuberanță vecină cu nebunia. Trăia din ea, iar intensitatea este, în atare situație, o chestiune de viață și de moarte. Să fi murit pe urmă și deja putea considera realitate atingerea Raiul întru veșnicie.

„Imi place, Dumnezeule, ce mă fac? Imi place atât de mult. Vreau să nu se sfârșească….” Corpurile lor alunecau, înlesnite de ulei,  unul lângă altul, se îmbiau, se extaziau reciproc. „Cum să-l rețin? Cum să-l fac să mă viseze, cum să-l fac să revină? Vreau să-l mai văd, chiar dacă amintirea acestei ore va fi lăsat în mine trăiri atât de intense cât să-mi ajungă pentru tot restul vieții.” Visa aiuristic. Niciodată nu s-ar fi putut sătura de acea intensitate, pe care a căutat să o retrăiască ani în șir. Era felul ei de a exista !

Cu greu se despărțiră.  Sufletul Ralucăi vibră pe o undă necunoscută până atunci în acel ambient, se trezi din amorțeala banalului. Ar fi înghețat timpul, așa cum își amintea că își dorise și pe peronul Gării de Nord și ar fi împiedicat astfel iminența plecării materne. Momentele nu puteau fi însă identice, fiindcă realiza că nu era și nu va fi vreodată al ei. Firește, simțea că va reveni. Simțea că îi va lua iar răsuflarea data viitoare. Fără să se aștepte la asta, se îndrăgosti de un client.

Pentru Răzvan, banii nu erau o problemă, el era un gentleman. Și așa spera Raluca să rămână, cu toată conștiența asupra împrejurărilor nefavorabile în care ea ar fi țesut îmbujorată o frumoasă poveste de iubire, iar el…. Lui îi plăcea de ea, i se părea spectaculos masajul pe care i-l oferea, însă știa clar ce căuta acolo și nu purta numele de Indrăgostire. Și apoi, rari sunt bărbații considerați ideali care nu se plictisesc de o femeie, fie și pentru că pot avea la dispoziție mereu altele. Ulterior, o fată nouă și cu sânii mai mari i-a atras atenția și-i devenise fidel. Raluca deveni geloasă, colerică pe alocuri, incapabilă să se stăpânească suficient, iar fetele intuind că se îndrăgostise – putea fi, în definitiv, ceva firesc, în asemenea circumstanțe erotice – îi ascundeau de ochii ei posibilele vizite. Cu timpul, până și protagonista acestor stări se calmă și decise să caute în alții – permanent alții – aceeași flacără.

Aparențele înșală


Înțelepciunea multi-milenară a decretat deci că “aparențele înșală”. Dar tot pare neverosimil când ești tânăr și zburdalnic. Și sari în foc, te lupți cu balaurul tău interior și îți asprești sau netezești singur calea. Deși ești animal social, în ultimă instanță, realizezi  că ești doar tu cu tine și depinzi substanțial de toleranța pe care ai primit-o.  Ai propria ta cale și propriul tău timp de a greși și de a te îndrepta. Ar fi prea simplu să înveți doar din ceea ce spun și fac ceilalți. Și-apoi câți mai sunt, cu adevărat, modele de urmat ? Ce faci când n-ai modele după care să te orientezi încă din copilărie sau te ghidezi după patternuri comportamentale greșite ? Și chiar dacă știi că nu faci bine, căci intuiția ta îți indică că ești pe un drum fără ieșire, ce faci când pur și simplu nu știi să faci altfel decât ai fost obișnuit ? Sau poate nu vrei, căci încă nu ți-ai atins prea-plinul ignoranței de sine și al suferinței cu rol karmic depurativ ! Orbecăi într-o lume de non-modele. Ești nevoit să devii autodidact, să cercetezi și să încorporezi ceea ce găsești potrivit pentru tine din toate aceste daruri cu care ești binecuvântat în călătoria ta.

Multă lume defilează  pe buze cu această veche, îndeobște veridică zicală, paradoxal însă prea puțini sunt aceia care o și aplică cu titlu de axiomă, străduindu-se să fie congruenți cu propriul instinct care le transmite impulsul corect. Epoca modernă îți oferă neasemuit de multe și variate modele superficiale, artificiale pe care să le imiți și instrumentele necesare cu care să-ți hrănești o imagine de sine falsă, care să-ți proslăvească ție orgoliul și să dea bine la publicul tău țintă. Mai devreme sau mai târziu însă, această imagine se va face țăndări, oricât vei încerca să o protejezi să nu se spargă. Când fi vei nevoit să te autodescoperi, să te vezi tu pe tine, cel fără măști, fără justificări, fără perdele de fum, fără ochelari de cal, atunci vei deveni autentic și congruent cu tine însuți, căci nimic din ceea ce nu este autentic nu are durabilitate în Univers.

Te-ai întrebat vreodată de ce chiar de ști că aparențele înșală, te străduiești cu migală și 2014_06_29_lotus_rsz_crpdevoțiune, să te înșeli pe tine și pe ceilalți, să înșeli cu grație, cu nedisimulată prefăcătorie interioară până și simplele legi ale universului? De ce ești atât de nesăbuit ? Cel mai adesea, egoul tău vrea să fure startul și să stea în față, fără a fi nevoit să depună eforturi de evoluție. Lui îi place în zona de confort și ar vrea să se schimbe ceva, cumva magic, peste noapte, cu înșelătorie și fără muncă asiduă. Am specificat “nedisimulată prefăcătorie interioară” și simt nevoia să explic că, până nu te ”trezești” cu adevărat, să te autocunoști, să-ți învingi Egoul și fricile, să devii conștient de propria existență, de propriile tale mecanisme psihice, automatisme comportamentale, care-ți stăpânesc și controlează mintea (mecanisme inoculate cel mai adesea de alții ori “furate” din exterior), habar n-ai ce faci, de ce acționezi într-un fel sau altul și nu poți să te oprești. Consumi „gazul” degeaba. Nu poți interpreta ceea ce subconștientul disimulează a ipocrizie, pentru că această ipocrizie subconștientă nu îți este, în fapt, în putere să o controlezi, ești o marionetă. Chiar dacă ți-ar fi în putere să controlezi, să schimbi ceva, îți e mai facil să te faci că plouă, să nu faci nimic. Egoul tău, desigur. Ce dacă aparențele te-au înșelat o dată ? Te vor înșela și a doua oară pentru că ești incapabil să schimbi paradigma. Până nu vei cădea suficient de jos, nu te vei ridica, ci doar vei continua căderea. Când ți se va fi terminat toleranța și asta-ți va fi mai mult decât tu poți duce, vei avea de ales între singurele două variante posibile: vei deveni conștient de necesitatea schimbării și vei găsi puterea să te schimbi sau vei rămâne acolo, bazal, în punctul minim al existenței tale, dezorientat și descurajat, fiindcă nu-ți descoperi resursele interioare care să te împingă la suprafața evoluției.

Intotdeauna ai de ales. Chiar și când tu crezi că nu mai ai de ales.

Față în față cu moartea


1998, Ianuarie

N-am de gând să mai trăiesc. Ce rost mai are ? Mama nu mă iubește. Mama nu mă înțelege. Mama nu mă apără. Mama l-a ales tot pe el, nemernicul care mi-a ruinat copilăria, adolescența și toată viața. Sunt un nimeni în ochii ei. Oricât m-aș zbate, nu reușesc să ajung la sufletul ei, s-o fac să-și întoarcă privirea nepăsătoare către mine. Sunt singurul ei copil, dar parcă vorbesc la pereți. Mă lovesc de ziduri invizibile și mă doare. Mă doare rău, atât de rău că vreau să mă dezintegrez. Tot eu ajung să mă simt rușinată de sentimentele și nevoia mea de afecțiune. O lacrimă nu mi-aduc aminte să-mi fi șters de pe obraz, o bucurie mare să-mi cunoască. Offf, că de-ar ști…nu, nu, tot nimic n-ar face, că îi e frică de el, cum mi-e și mie. Am văzut cum urlă la ea, când ceva nu-i convine și nu se face întocmai ordonă el, atotputernicul și dictatorul. Și le las casa să se zbenguie în averea lor, că mi-au mâncat ficatul cu reproșurile lor că ți-am dat și ți-am făcut, și uite îți plătesc și facultatea. Nu o să-mi mai plătești nicio facultate, că eu o să mor, mamă, și n-o să mai ai cui să-i reproșezi nimica”, conchise Raluca, în hohote.

Era prea de tot ce se întâmplase. Pur și simplu nu putea să mai ducă. Voia să dispară de pe fața planetei, se simțea prea infectată de atâta neiubire. După un incident neplăcut, o greșeală de 18 ani de-a ei, mă-sa nu numai că n-avea de gând să o ierte – că mai greșești când nu e nimeni acolo, să te-nvețe –, ba îi zbierase la telefon, de lângă atotputernicul ei soț, să-și ia ce are pe ea și buletinul și să se ducă în Gara de Nord. Da, da, în Gara de Nord de unde plecase ea cu niște ani în urmă și unde nu se mai întorsese, așa cum îi promisese. Ce ironie tâmpită a sorții !

De taică-su și sudalmele lui nici nu-și mai amintea, erau una cu nimicul. Voia să uite că are tată. Că oricum era așa, un nume în buletin. I se înfipse adânc în amintire doar momentul ăla apocaliptic când, beat fiind, o lovise cu sandalale peste față. Alea pe care i le cumpărase noua lui soție la cununia lor și, după o vreme, la joacă cu alți copii, Raluca considerase că ar merita ca sandalele alea să devină papuci, tăindu-le cu foarfeca baretele din spate. Și avarul de ta-su o pedepsi cumplit pentru că avusese îndrăzneala să nesocotească banii cheltuiți și strică, în jocul ei copilăresc, bunătate de încălțăminte. A doua zi lua premiul doi la școală, dar asta devenise banal, când viața și securitatea îi erau amenințate. Își aminti cum, în noaptea aia, printre hohote înfundate (să nu-l trezească pe asupritor) își dorise pentru prima dată să dispară. Nu știa atunci cum e cu moartea asta, cum poți să mori deliberat, deci nu-și putu pune problema sinuciderii. Se ruga totuși să vină bunica să o salveze, vru să iasă pe străzi și să alerge la ea. Cincizeci și patru de kilometri. Dar nu avu curajul.

rosu si maciÎși procură, deci, de la farmacie o cutie de Diazepam, aruncă toată carnea din congelator – că ea nu mai mânca mâine, de vreme ce murea subit, fără ca nimeni să priceapă de ce – și se puse pe așteptat moartea, cu tot tubul de pastile ingerate. Se imagină, aproape dormind, levitând, într-o stare de semiinconștiență, pe un covor verde de iarbă înmiresmată, plin cu maci, cu soarele mângâindu-i blând chipul, cum maică-sa nu reușise niciodată să o mângâie, apoi un tunel de lumină prin care părea că o să treacă dincolo, printre îngeri, unde e plin de dragoste infinită și nimburi de sfinți și armonie deplină. Dar dimineața se trezi. Dumnezeu o trimise înapoi pe Pământ, să-și caute și să-și împlinescă menirea, să se purifice prin suferință. Fusese trimisă cu tot bagajul necesar, era stocat în labirintul ei interior, însă nu-i putea da de urmă fără o crâncenă explorare. Un efort susținut și experiențe cât mai variate, din toată paleta coloristică a inimii ăsteia pământești. Pentru că numai sufletele cu adevărat evoluate, pe ultimul și cel mai înalt nivel de evoluție, se desăvârșesc întru perfecțiune.