Gheișe fără shamisen


Și pătrunse în apartamentul cu lumină difuză.

ghiesaIn livingul spațios se găsea o canapea încăpătoare din piele neagră, plină de fete care ulterior ieșiră, două fotolii pereche și o măsuță de protocol, pe a cărei sticlă se lăfăiau câteva lumânări pastilă aprinse. Pe cele două laterale ale camerei, se vedeau patru uși cu tâmplărie de lemn vopsită și geamuri mate și din fiecare cameră reverberau diferite nuanțe de lumină. In spatele ușilor, păreau a fi niște perdele care ofereau intimitate camerei de masaj. Mirosea a ambră și a liliac, tânăra reperă curând aromoterapia așezată în două colțuri ale livingului. In fundal, se auzea – probabil din niște boxe bine dosite – o muzică ambientală, liniștită, care închidea perfect ansamblul acestui tablou cu care curiozitatea Ralucăi se împrietenise. Părea o atmosferă dintr-un film japonez, cu gheișe stilate, dar puțin mai dezbrăcate și fără shamisen.

După introducerea de rigoare, Simona o întrebă dacă ar fi interesată să lucreze la salonul lor. Ii spuse că nu era nevoie să știe să facă masaj, căci toate fetele lor au fost instruite de o profesoară acreditată și, în caz că va fi de acord, și ea va parcurge cursurile absolut necesare. Ii explică că fetele care lucrau acolo erau mulțumite de program și de câștig, că și-ar fi putut chiar alege intervalul orar în care putea să vină la noul job. Ralucăi îi surâse acest nou ambient, se relaxase instant, poate și pentru că nu mai găsea de cuviință să păstreze încordarea. Dacă ar fi fost să fie vorba de un sechestru, deja nu ar mai fi avut scăpare, dar Slavă Domnului, intuiția ei învinsese teama de necunoscut.

– Uite, îi dezvălui Simona, vei primi un comision de 35% pentru fiecare masaj pe care îl vei face, dar dacă vrei să faci bani mai mulți va trebui să faci mai mult decât masaj de relaxare. Va trebui să te dezbraci de hăinuțele de pe tine și să fii drăguță cu clienții, căci și ei, la rândul lor, vor fi mai drăguți cu tine.

– Cum adică ? Imi poți explica ce înseamnă asta ? Trebuie să fac sex ?

– Nu, sexul este exclus în salonul nostru. Bărbații care ne vizitează vin îndeosebi pentru masajul erotic. Masajele erotice sunt mai scumpe și, în mod automat, și comisionul tău va fi mai mare. Masajul ăsta îl faci mai senzual, cu mâinile și corpul tău, inducând o stare de bine și excitație clientului. Il apropii de starea de Nirvana, de bine absolut. Mai apoi, spre final când el este suficient de excitat, îl vei ajuta cu mâinile și corpul tău să finalizeze.

Raluca știa ce înseamnă să ejaculeze un bărbat, dar termenul de finalizare îi era complet nou. A lămurit-o Simona că însemna același lucru și s-au învoit că și ea ar putea face asta, în schimbul unui câștig mai consistent. Avea să vadă ea pe urmă cât de mult îi displace și dacă e dispusă să continue. Era un domeniu nou, atmosfera degajată, lookul relaxat al angajatelor, surprinse la venirea ei pe canapea și promisiunea unor venituri mari fără bătăi de cap majore îi păreau motive destul de bune să experimenteze noi laturi ale senzualității sale pe bani. Se gândi că, practic, nu era singura care ar fi făcut asta, deși nu mai auzise până atunci de alte asemenea locuri.

Nu era măritată, ba chiar prea singură și dezolată din pricina nerostuirii sale la cei 25 de ani. Ar fi putut fi de vină pentru asta  evenimentele reprobabile ce îi marcaseră tragic tânăra-i existență ? Orice ar fi ales să facă era, prin comparație, prea puțin față de ceea ce trăise forțat la o vârstă extrem de fragedă.

A face dragoste online


From:xxxx xxxxxxxxxxx
To: „cleopatraegyptqueen@yahoo.com”
Sent: Wednesday, December 2, 2015 5:19 PM
Subject: Re: Ganduri…..

 

Dragă R (R de la Regina, nu?),

In primul rând, sper că am fost destul de clar, dacă nu repet….că sunt un admirator, un bărbat ce-ți soarbe cuvintele și se chinuie, străduie să atingă cu imaginația o frântură din domeniul unde ești Regină. O lume a ta, pe care ai creat-o. Cu trudă multă, strâns din dinți, multă plăcere și durere (deopotrivă), vise și dezamăgiri, patimi și descătușări…..Deci necunoscut nu pot fi….
Necunoscuți pot fi cei ce, chiar dacă sunt lângă tine în magazin nu îți văd emoțiile ce te încearcă când îți iei o carte, pot fi bărbații de pe o terasă despre care, dintr-o privire, știi mai multe despre ei (chiar decât ei) decât vor ști ei despre tine, pot fi necunoscuți personaje care au fost în regatul tău și nu știu ce au văzut, care nu au înțeles ce privilegiu și de ce onoare au parte, ce norocoși sunt….
In al doilea rând, de 2 luni îmi tot aranjez agenda să am o 15-19 liber în București, dar citind ultimele postări….Wow….ce transformare! A dispărut femeia ce își căuta echilibrul în alții, puștoaica ce credea că lumea ei, regatul ei nu înseamnă mare lucru pentru alții și nu își dădea seama cât poate „deveni”!
Ea, cu tot ce are ea, avea tot arsenalul mental, emoțional și mai ales experiența necesară să poată deveni tot ce își dorește, are atâtea lucruri în ea pe care să construiască, pe care să le dezvolte astfel încât să nu aibă nevoie de o oglindă, de o (era să scriu jumătate, dar de cele mai multe ori celălalt/cealaltă venea în ecuație cu mult mai puțin de jumătate) ceva, cineva care să o pună în valoare….
Acum o văd în scrieri, o citesc cu stupoare chiar modul în care ți-o asumi, parcă ai dat blogul altcuiva, ce transformare…..
Intrebarea e dacă această transformare va afecta ea Regatul? Ar trebui să-mi pară rău că nu l-am văzut înainte? Măcar pentru a înțelege diferențele….. Oricum, simt că ești ok cu tine, ceea ce e cel mai important.
Cu mult, mult respect,
U.
P.S. Mă bucur ca ți-a rămas asta cu Osho și nu aia cu licitația. :))
shht
La 2 dec. 2015, 20:08:15, cleopatraegyptqueen a scris:
Frumoase gânduri îmi scrii, îmi mângâie sufletul. Și ai dreptate, nu ești necunoscut, mă cunoști prea bine. Transformarea mea e reală, dorită de mult și ajuns la ea cu multă trudă, angoase și suferințe, adevărat este ! Bucuria că am reușit o scriu pe toate gardurile, căci realmente sunt fericită. Ai dreptate, dețin un regat și mă simt regină peste el. Am încercat, în indolența mea trecută, de 4 ori să renunț la masaj, de 4 ori ! Tot acasă m-am întors. Aici mă simt cel mai bine, aici e lumea mea. Deși acum lumea mea nu se mai compune doar din asta, tot aici mă întorc cu plăcere, ca și cum aș trăi într-o altă dimensiune. Cred că am fost o gheișă într-o viață anterioară.
Am un job foarte bine apreciat și remunerat, pentru care m-am străduit cu implicarea-mi caracteristică (e clar că nu pot altfel, când ceva mă pasionează !), am noroc de un șef și prieten extraordinar cu care odată m-am iubit nespus (și fie vorba între noi încă ne iubim, deși suntem atât de diferiți) pe care tot la masaj l-am cunoscut.. Cumva, de 11 ani toate în viața mea se învârt în zona asta. Și plecările și revenirile, și câștigurile de orice fel. De emoții nu mai vorbesc, ele sunt marea mea ! Când lină, când învolburată ! 
Am preocupări cotidiene, ca tot omul, nu sunt chiar zână cu baghetă magică să fac vrăji și toate să se rezolve de la sine. Dar, parcă aș zice, aici, în lumea asta sunt zână și totul e posibil. Și când scriu, și când interacționez cu oameni care caută altceva decât banalul. Sunt rari, dar există. Și-mi rămân în minte și inimă și mă gândesc la ei cu plăcere, ce-or face, le-o merge bine pe unde sunt ? Genul ăsta de conexiuni le caut eu. Uneori, le găsesc și mă umplu de bucurie. Chiar am zis că pasiunea nu poate fi banală, dacă ar fi atunci toți ar avea acces zilnic.
Nu s-a schimbat nimic în rău, s-a schimbat în bine. Sonia e alter ego-ul meu, care mă răsfață și mă învață.. Mă scoate din bucluc de multe ori, când devin prea visătoare. Sonia nu e rea deloc, e doar mai realistă, este capră în zodiacul chinezesc. Am capacitatea de a mă dedubla, sunt alunecoasă ca un pește și totuși atât de ușor de prins dacă metoda s-ar fi inventat ! Și cine poate înțelege emoțiile mele, trăirile mele, poate trăi o experiență de Nirvana cu mine. Contează, desigur, să vrea să facă momentul unic. Că singură să cari căruța…nu e la fel !
 
Vestea bună am lăsat-o la final. Pot face și excepții de program, dacă ai posibilitatea să mă anunți măcar cu 2 zile înainte.
Revin cu întrebarea. Îmi permiți să postez pe blog frumoasele-ți cuvinte?
 
Mulțumesc anticipat !
R.
La 12/03/15 at 11:36 AM, xxxxx xxxxxxxxxxxxx a scris

Scumpă domnișoară,

Gîndurile pe care ți le-am așternut aici sunt ale tale, doar pentru tine, nu sunt copiate, nu le-aș spune sau scrie altcuiva….eu le-am ținut 3 ani, peste 1000 de zile, dar mai ales nopți…. le-am acumulat, le-am îngrijit, le-am ordonat și mai ales cernut….
Goga spunea că ” Cel mai greu pe lumea asta e de suportat o bucurie neîmpărtășită!”…..
Greutățile, umilințe, rănile le trecem mai ales singuri…..cu bucuriile e mai greu….
Atunci când nu au mai încăput în mine am început să ți le scriu. Acum sunt ale tale, să faci cu ele ce dorești, le evaluezi și le prețuiești valoarea cum simți de cuviință.
Cu mult drag,
U.
P.S. Nu știu dacă e răspunsul pe care îl așteptai, dar poate mă ajuți: tu celor insistenți cum le răspunzi?

De ce (re)trăiesc azi copilăria


„Văd că nu ai curaj să-mi răspunzi, își începu Linda mesajul pe WhatsApp. De fiecare dată când te-am sunat ai zis că ai treabă. De câte ori ți-ai găsit un 5 minute să mă suni, să mă întrebi ce fac ? Aș fi avut mai multe să-ți spun, însă sunt sigură că nu te interesează. Păcat!”

Ohh, Doamne, femeia asta ce-și aduce atât de rar aminte că e mamă mă scoate din minți, gândi fără ezitare Raluca. Băi, mă jur, numai la ea se gândește ! Cum se simte ea, cât e ea de nebăgată în seamă, de parcă eu sunt mama și ea copilul, de parcă eu am părăsit-o, deși e fix invers ! S-ar presupune că la 60 de  ani omul e mai înțelept, dar ce să mai zici când instinctul matern a fost deficitar dintotdeauna și șontâcăie acum într-o jumătate de picior, și ăla cangrenat naibii ! Eeei bine, lasă, va vedea cât curaj am, măcar dacă sunt acuzată pe nedrept, să restabilesc realitatea.

Și trimise scrisoarea cu Poșta Română. O avea de vreo 2 săptămâni scrisă, o citise și îmbunătățise pe alocuri de mai multe ori, încă de dinainte de a începe terapia. Își luase timp, săpase adânc, cu o cruzime interioră absolut necesară. Avea nevoie să-și aducă aminte tot, fiecare frântură cât de mică căpăta o importanță fantastică în reactualizarea faptelor, stărilor emoționale ce o bântuiseră. Era, în definitiv, puzzle-ul vieții ei. Se impunea restabilirea ordinii în măreția acestui haos. Și înțelegerea lui. Integrarea, ce cuvânt mare ! Conștientizase ce anume o doare la 37 de ani. Loredana Latiș – cunoscuta antrenoare pentru succes și dezvoltare personală – scrisese, pentru Revista Tango, pofetita dulcevestea vieții ei. Când ochii îi întâlniseră frazele „Chiar dacă am 42 de ani, copilul din mine aştepta o mamă. Și mi-am dat seama că de fapt mama mea a murit când aveam şase ani… „, i se inundaseră grozav și se întâlnise cu revelația. Tot atunci citise și despre necesitatea eliberării tensiunii interioare, prin așternerea gândurilor, emoțiilor, sentimentelor neexprimate atâta amar de vreme sub forma unei scrisori. Scrisoare de restituire, i se spunea în articol. Deci asta era rana ! Deci despre copilul interior era, el ieșea la suprafață în astfel de momente și-o tulbura din rărunchi, dorindu-și vindecarea, oblojirea vechilor răni sufletești.  Ea le lăsase în putrefacție, își închipuise că o să treacă cu timpul. Așa citise, că timpul vindecă tot și le rezolvă pe toate, dar ce minciuni i se păreau atunci vorbele astea. Totuși era adultă, nu putea să o mai doară, nu mai depindea de nimeni ! Aiurea, ce gogomănie mai e și asta cu independența și cu nedurerea, pe cine mințea ? Păi emoția aia răvășitoare, amestecată cu furie puternică și-un kil de dezgust, lacrimile alea șiroind deodată, inconștient, ce voiau a exprima ? Că e super bine ?

Se întoarse acasă și îi răspunse pe WhatsApp, fără să răsufle. Șterse de câteva ori cuvântul „mama”, îl repuse la loc. E politețe doar, nu-i simt însemnătatea, gândi.

„Bună mama. Am curaj mai mult decât îți închipui și o să vezi asta în scrisoarea care este în drum spre tine. Distanța dintre noi este de ani de zile, din păcate. Și eu mi-aș fi dorit să faci anumite chestii și nu le-ai făcut. Și eu mi-aș fi dorit afecțiune și încurajare. Nu poți cere dacă ani de zile n-ai oferit. Evident nu la bani mă refer, banii nu sunt totul în viață.”

Linda a tăcut din nou zile întregi. Era o obișnuință, a doua ei natură. Fiică-sa începu să creadă că Poșta nu și-a făcut treaba, că scrisoarea nu ajunsese la destinație. Nu-i nimic, a așteptat atâta, mai așteaptă puțin ! Nu-i nimic, o are în calculator, o are în minte, o va mai scrie și trimite de 200 de ori. Își va face vocea auzită și sentimentele cunoscute ! Nu va mai da înapoi, indiferent dacă maică-sa nu vrea să mai știe în veci de ea. În fond, ce pierdea ? Nu mai avea nimic de pierdut. Își zisese că măcar să știe că a citit-o, asta era singura ultimă dorință. Se va fi simțit eliberată de povară. Oricum, îi scrisese maică-sii că e ca și moartă pentru ea, că bunică-sa, Dumnezeu s-o ierte !, o înlocuise în sarcinile materne, atâta cât se pricepuse.

Apoi, Camelia, terapeuta, o înghiontise să afle ce se ascunde în spatele monumentalei tăceri. „Infruntă-ți teama, te gândești că o deranjezi din concediu ? Te gândești că poate suferă ? Dar tu cât ai suferit ? La tine chiar nu te gândești ? Când sufletul ți-e în beznă și frig, orice s-ar întâmpla, străduiește-te să faci lumină. Nimic altceva nu mai are voie să conteze.”

Și Raluca asta făcu. In felul ăsta, rupse pojghița de deasupra furunculului dureros, din care stătea să bubuie puroiul. A țâșnit furios, virulent și toxic. Apoi sânge, din ce în ce mai curat. Și multe lacrimi, amestecate.

Despre (NE)rușine


Nu știu cum să vă zic, așa, despre tărășenia asta, că mă-ncearcă o rușine d-asta reziduală, anemică. Dar fiindcă vreau să o extermin cu tot dinadinsul, am hotărât să scot la mezat rămășitele, în fața tututor. Adică, cu rușinea nu te joci. Ori o faci tu de râs în piața publică, somând-o să te lase naibii în pace, să-și găsească altă masă să cânte dezacordat, ori te domină ea cum s-a învățat, cu subterfugii și tergiversări și moare cu tine de gât. E un joc d-ăsta de „care pe care”, din care câștigi doar prin consecvență acerbă și extrem de multă hotărâre conștientă.

După cum ați aflat deja sau aflați acuma, extremele se atrag precum polii diferiți ai magneților. Așa încât, conform acestei teze, un om rușinos (care-și ascunde rușinea sub o mantie imaculată de bun simț) atrage împrejurul lui numai nerușinați, spre a echilibra balanța. Rar 2 rușinoși laolaltă, pentru că se gestionează greu situația – e prea multă încărcatură detonabilă acolo – și nici unul nu se vindecă de rușine. Rar 2 nerușinați laolaltă, pentru că nerușinatul are nevoie de unul care să-l pondereze, pe care să-l domine, să simtă rușinea pentru ca el să se poată manifesta în toată splendoarea lui de nerușinat.

Eee, concluzia mea este că am reușit să mă transform când mi-am atins pragul maxim al rușinii față de mine însămi. Am rulat în ciclicitate, în niște programe automate de comportament, total nepotrivite (ale omului căruia i s-a inoculat rușinea încă de mic), până în momentul în care m-am luat la întrebări „Băi, dar ție chiar nu ți-e rușine de felul în care ai ajuns să te comporți? Băi, dar n-ai de gând să faci nimic cu asta? Ai de gând să fii spectator în continuare la propria-ți decădere în mizeria umană? Nu poți aștepta rezultate diferite dacă nu întreprinzi acțiuni diferite! ” Revelația a prins viață când am descoperit că pot să schimb situațiile în care mi-era rușine de penibilul evenimentelor în care eram angrenată fiindcă, de fapt,  eu permiteam asta. Era necesar doar să las pasivitatea deoparte.

fata tristaCa un preambul absolut necesar, voi afirma că bărbații dau dovadă de o creativitate uimitoare când vine vorba de prostit femeile.

Nerușinați au fost mulți. Nu le voi face elogii tuturor, că nici nu mi-i pot aminti pe toți și, în plus, nu e suficient loc pe piedestalul nerușinaților ca să-ncapă toți. S-ar putea certa, înghesui, lua la pumni. In fine, astăzi vreau doar să le mulțumesc că m-au onorat cu prezența, așa în bloc.

Intâi, mi-i amintesc pe aceia care îmi ședeau pe cap toată după-amiaza, cu baliverne d-astea creative, cum ziceam, de îndrăgosteală subită, doar pentru a obține și masaj, și sex. Repede și gratis câteodată. Pe vremea aceea, aproape că mă identificam cu-n munte de bun simț care dădea înspre prostie gratificată și mi-era jenă, uneori chiar teamă, de nerușinarea lor. Unul, mult rău, chel și diform, ce transpira precum un porcușor de Guineea lăsat în deșert, chiar a avut neobrăzarea de a-mi reproșa la sfârșit că „N-are ce să-mi plătească, că nu i-am făcut mai deloc masaj!” Da, idiotule, pentru că tu voiai altceva și mi-a luat timp de lămurire să-ți explic prefăcut, cu o oarecare temere infiltrată și cu voce mieroasă, să nu mă trezesc că-mi aplici vreo corecție în propria-mi casă – că sex cu unul ca tine nu fac nici pe bani, nici pe gratis ! Și așteptam, resemnată, să te saturi și să pleci de bună voie ! Ulterior voia să revină  și chiar rememorez ce chip afectat dezvăluia neînțelegerea faptului că nicio altă fată dintre „acelea” nu-l mai reprimea după o asemenea desfășurare a acțiunii. La loc de frunte stăteau în schimb cei care nu aveau noțiunea timpului, dar veneau cu bani ficși pentru o oră. De curând, chiar un tip ce părea de treabă mi-a arătat obrazul gros. Eu l-am liniștit că nu îl taxez suplimentar pentru timpul în plus și el mi-a răspuns zeflemitor Nici nu-ți dădeam ! Probabil încă se întreabă de ce nu-i mai răspund la telefon.

Apoi, mi-i amintesc pe aceia care mă invitau la restaurant ca să nu mai plătească masajul administrat fie înainte, fie după masă. Normal, restaurantul costa mai puțin. Cât aș fi putut mânca ? De băut – nu beau Glenlivet de 15 ani, ci doar răcoritoare și maxim 2 espresso. Imi aduc aminte de un bărbat în toată firea, cu aspect exterior impecabil, dar destul de lăudăros, care, după ce acceptasem să iau prânzul cu el și îi promisesem un masaj ca la carte, chiar îmi adormise în garsonieră. Când se trezise înfometat, se oripilase că aveam frigiderul plin de iaurt. Deci, prin urmare să merg să cumpăr ceva de-ale gurii ! Tot eu, cu mașina mea l-am cărat pe idiot până la cel mai apropiat restaurant, numai ca să scap de el și de lingușelile jenante cărora nu eram capabilă să le răspund cu aceeași monedă. Am întâlnit, ce-i drept, și bărbați care m-au invitat la restaurant pe banii mei. Nu nemțește, ci totalmente pe banii mei, adică de ce ar putea să mă mai mire nerușinarea ? O cunosc, dară, foarte bine !

Sunt ani buni de atunci și experiențele astea, cu gust acru, toxic pentru stima de sine, n-au fost, din păcate, singulare. Când au fost suficient de multe cât să nu mai poată digera fierea dezgustul, m-am pus față-n față cu rușinea și-am stabilit că altă variantă nu-i. Transformarea s-a produs în timp, cu dificultate, dar nu degeaba vă explicam  mai sus importanța consecvenței. Că, dacă lași garda jos, rușinea nu știe carte, nu-i lucru de șagă ăsta! Și te-mpresoară iar, mai vânjos, cât ai clipi și se duce pe apa tuturor sâmbetelor munca ta cu tine de până atunci.

Un fost client, revenit după vreo cinci ani în mâinile mele, rămăsese interzis în fața noilor mele concepții. El mă știa docilă, unde naiba dispăruse naiva din mine ? Și când a crescut în mine atâta înverșunare, păi să agreeze el să stabilească o muierușcă regulile jocului ? Ce nerușinată!

Când alții îți decid viitorul


Trenul Rapid 8123 fusese anunțat la peronul cu numărul 8 și avea să plece în jumătate de oră către Munchen, via Budapesta – Viena, părăsind țara pe la localitatea de frontieră Curtici. In Gara de Nord era, mai mereu, forfotă mare, iar spațiile de așteptare largi și maiestoase – atât de înțesate de lume variată, strident colorată, cu bagaje voluminoase și destinații diferite.  Erau foarte mulți aceia care călătoreau cu Căile Ferate Române, prea puțini însă reușeau să plece peste graniță cu acte în regulă.

Linda își ținea strâns copila de mână, să n-o piardă în îmbulzeala creată după anunțarea liniei. Era însoțită de multe rude și cunoștințe, cărora încă nu le veneau să creadă că femeia reușise să-și vadă visul cu ochii. Pleca definitiv dintr-o țară comunistă, închisă, îndoctrinată de sovietici de aproape 45 de ani, spre a-și urma cel de-al doilea soț în străinătate. În Occident, văzut atunci raiul tuturor posibilităților, se oferea azil, de îndată, celor fugiți din țările lagărului comunist. In urmă cu 3 ani, se aflase – cu stupoarea specifică oamenilor întemnițați în propria frică – că el, împreună cu o șleahtă de așa-ziși golani de la Fabrica de Pâine Berceni, dispăruse. Îi căutaseră în zadar. Linda primise multe vizite inopinante, deopotrivă chinuitoare de la Securitate. Se prefăcuse nebună de durere, deoarece – declarase ea –  fusese părăsită fără motiv, într-o noapte, de omul vieții ei și se descurca anevoios cu greutățile, având un minor în întreținere. Ulterior lucrurile se mai liniștiseră, povestea s-a trecut la „Dosare Clasate” și, printr-un noroc nesperat, Linda reușise – când nu mai credea să aibă sorți de izbândă – să primească viza pentru R.F.G., întru reîntregirea familiei.

Semnase hotărârea judecătorească de reîncredințare a tutelei fiicei sale de 9 ani către tatăl biologic, într-un avânt de nebunie iresponsabilă. Prea dornică era să-și împlinească visul de a locui în Occident, cu bărbatul ce-o făcuse fericită, după ani de chin îndurați lângă primul soț, tatăl Ralucăi. Fără Romulus, viața ei nu mai avea nici un rost în România, și  așa ticsită de privațiuni de tot soiul  în anii 80.

– Dar, mamă, eu nu vreau să pleci. Te rog eu, nu pleca, nu mă lăsa singură, îngăimă cu ochii plânși copila.

– Raluca, ești fată mare de acuma. Nu mai plânge ! Mami se va întoarce repede, nici n-ai să-ți dai seama când va trece timpul. Și îți promit că te voi lua cu mine, acolo, în Germania. Voi face tot posibilul ca asta să se întâmple. Dar tu trebuie să fii cuminte și să mă asculți.

– Și eu cu cine o să stau până te întorci ?

– O să stai la tatăl tău, ți-am mai spus asta. Hai că Livia nu e chiar așa rea, ai văzut că te-a pupat și ți-a dat bombonele de ciocolată ultima oară.Taică-tu are posibilități să te crească și îți voi trimite și eu tot ce-ți dorește inima. Nu-ți va lipsi nimic. Promit ! Numai să înveți bine și să mă asculți. Uite, ți-am luat și un cadou pe care ți-l doreai de mult ! zâmbi amar Linda către fetița ei.

Și scoase din sacoșa de pânză pe care o căra după sine, pe lângă alte bagaje, în arșița mijlocului de iulie, 2 patine cu rotile, cu curelușe din piele maro și rotițe de cauciuc. Erau foarte calitative, comparativ cu ce puteai găsi prin magazinele de profil. Se zbătuse să le obțină, un coleg de la serviciu o ajutase cu o vorbă bună la magazinul cu articole sportive de pe Calea Plevnei.

Pentru scurt timp, ochii Ralucăi se luminară a bucurie sinceră, ludică. Primea o recompensă după un an de școală în care studiase cu note bune, obținuse premiul doi și nu ieșise din cuvântul maică-sii. Sau pentru a-i face mai ușoară separarea iminentă? Brusc se întristară din nou, revenind în realitatea de pe peronul Gării de Nord. Maică-sa pleca departe. O părăsea, cu promisiunea că se va întoarce. Nu știa cum să facă față sentimentului nou ce i se năștea în suflet și căruia nu-i cunoștea denumirea, dar se agăța cu disperare de mâna tinerei femei, parcă sperând că, astfel, maică-sa se va îndura și se va vedea nevoită să o ia cu ea.

Oamenii se grăbeau să-și așeze ultimele bagaje în compartimente, unii ieșiseră la geamurile întredeschise de pe culoarul îngust, făcând cu mâna cunoscuților rămași locului, alții coborâseră pentru ultima oară pe peron. Linda se îmbrățișa cu fiecare dintre cei care o conduseseră la tren, veselă că se îmbarcă spre destinația visurilor ei. De ceva vreme pusese stăpânire pe ea dorința asta și nu exista cale de întoarcere.

– Să ai grijă de ea, mamă ! Să o vizitezi cât poți de des, să ai grijă să mânânce bine, să îi duci găină de la țară, sănătoasă ! Știi ce nemernic și zgârcit e bețivul ăla de taică-su, dar n-am avut de ales. Nu puteam să plec, nu mi-ar fi dat acordul niciodată să iau copilul cu mine. Și nici Romulus n-ar fi vrut asta, dar îl voi convinge eu în timp să-mi aduc fata în Germania.

– Linda, acum nu mai e nimic de făcut ! In câteva minute trenul pleacă și tu vei fi în el, pentru că așa ți-ai dorit. Vrei să te convingi că ai luat decizia cea mai bună ? Asta doar timpul o va spune ! îi replică grav, cu o înțelepciune neșlefuită, bătrâna. Ai grijă de tine pe acolo, printre străini. Dacă asta ți-a fost voia, nu te-am putut opri, oricâtă supărare mi-ar aduce starea asta de fapt. Mergi cu bine !

Conversația se rupse sub șuieratul greu al trenurilor ce veneau și plecau nestingherite, după un orar prestabilit, fără a le păsa de miile de emoții născute pe un peron de gară, fie ea cea mai mare gară dintr-o capitală gri șobolan. Viața nu stătea în loc și fiecare alegea pentru el, deseori și pentru alții. Lipită de maică-sa, Raluca intuia că secundele se scurgeau prea repede și de momentul despărțirii le separau câteva clipe. Ar fi dorit să oprească timpul, să-l înghețe și să păstreze chiar și așa, într-o instanță înghețată, imaginea ei lipită de trupul cald al mamei.

Cu un scârțâit ascuțit, Rapidul 8123 a dat semne că se pune în mișcare. Linda și-a strâns în brațe copila pentru ultima dată și-a urcat pe scara vagonului de dormit, fluturând cu mâna până greoiul vehicul s-a pierdut, cu zgomot sacadat, în zare. Rămasă cu patinele într-o mână, Raluca plângea cu lacrimi mari și nu reușea să-nțeleagă cum de n-a putut evita dezrădăcinarea. Nimic n-ar fi alinat-o în acele momente.

Adrenalină sau stabilitate ?


Ii plăcea să trăiască înfometată clipa, ca mai apoi tot ea să se lamenteze de efemeritatea prezentului.

Pe de o parte, momentele de pasiune înflăcărată te pot arde suficient cât să nu-ți mai revii; este știut faptul că văpaia consumă iute resursele și, dintr-un instinct firesc de autoconservare, nu poți zăbovi mult pe tărâmuri incandescente pentru că ai o durată de folosință limitată.

Pe de cealaltă parte, plictiseala predictibilă, rutinată aruncă omul, și așa chinuit pe interior de nesiguranțe și credințe limitative, într-o moarte nebănuită, nedorită a sufletului. Nu aspiri la idealuri mai înalte, nu mai cunoști nimic nou, nu mai ai așteptări, obiective noi, nu mai înaintezi, nu mai visezi, nu mai speri, ci doar te bălăcești într-o mocirlă călduță, confortabilă, fără să evoluezi. O fi ea mocirlă, dar e a ta și nu ți-o poate lua nimeni, îți spui, autosabotându-te neîncetat.

E cert că nu le poți avea pe amândouă în același timp, fiindcă sunt antagonice și tot ție îți rămâne ingrata, dificila sarcină de a alege între adrenalină și stabilitate. Oricum ai da-o, ambele sunt săbii cu două tăișuri !

Până înveți a alchimiza stări interioare copleșitoare, nevoi latente și acțiuni concentrate într-o direcție clară, se prea poate ca viața să nu mai aibă răbdare cu tine. Or, întreținerea unui astfel de conflict interior generează doar destinații îndoielnice, în puncte moarte.

Când te agăți de iluzii, culegi deziluzii


De atunci lucrurile mi-au scăpat de sub control, asta dacă ar fi să admit că am avut vreodată până atunci controlul situațiilor în care mă aflam – și am mari dubii în această privință. Interesul lui nu era persoana mea – aveam s-o aflu amar mai târziu -, ci proprietatea pe care o pusesem în vânzare la insistențele lui, “că nu mai avem bani să trăim decât pentru o lună” și banii rezultați în urma vânzării, cu care și-a construit afacerea și binele ulterior. Era un compromis rezonabil. Mă suporta câțiva ani, timp în care ar fi trăit luxos, cum era învățat, m-ar fi manipulat cum știa el mai bine, să rămân o gâsculiță îndrăgostită de o imagine ireală și și-ar fi făcut de cap, cum îi era obiceiul, cu femei poate mai nasoale decât mine, fără îndoială însă noi și jucăușe. Afacere profitabilă”, scria Raluca cu litere triste, în jurnalul său, peste câțiva ani.

femeie-ganditoare“Ciudat, eu nu îl doream atât de tare pe el, cât  iluzia pe care mi-o creasem mental, desemnându-l prea timpuriu  Făt Frumos mult așteptat. Nu m-ar fi întors din drum niște nimicuri pe care intuiția mea le considera importante și cărora, într-o situație obiectivă, probabil le-aș fi oferit atenția cuvenită. Lipsa de experiență și emoționalul labil s-au situat deasupra logicii firave și, în pofida unei voci interioare care simțea pericolul, mă forțasem să cred că acest ins ar fi putut fi salvarea mea din lumea în care mă aruncasem singură. Chiar am vrut să cred că venise momentul ăla mult dorit al fiecărei femei, care se visează  purtând rochie albă de mireasă la castel, într-o atmosferă de basm. Poveștile nemuritoare ar trebui interzise prin lege, dragă jurnalule, sau măcar înlocuite cu unele rupte din realitate. Să te pregătească, desigur, pentru perioada aceea în care, invariabil, devii om mare și dai piept cu viața în toată cruda-i plenitudine și măreție.

Viața nu e o simplă succesiune de întâmplări fără sens, ea are regulile și căile ei firești pe care noi  alegem sau nu să le urmăm.  Voiam cu orice preț să fug din realitatea care mă sufoca în București. Nirvana nu-mi mai oferea fascinația de la începuturi, devenise rutină și nu mă imaginam plafonându-mă în domeniul masajului erotic până la bătrânețe, afacerea cu confecții nu ținuse mai mult de un an și mă înglodase în frica de a mă susține singură financiar din alte resurse, locurile de muncă “normale” erau puține, monotone și neplătibile la înălțimea așteptărilor mele. Ori, individul ăsta care promitea o viață luxoasă și aventuroasă era tot ce aveam nevoie.”

(fragment din carte)