Prizonier în propria neputință


„Motto: Mi-am propus ca asta să fie ultima minune în care mai cred. Timpul va decide….”

Asta scriam în fatidica zi de 1 mai 2013. O zi cu multe nemulțumiri învălmășite în sufletul meu căutator de atunci. In care fixam termene li stabileam decizii de luat. Azi realizez că timpul n-a decis în favoarea mea. Azi motivația s-a estompat în neant, lăsând loc unor colegi de serviciu ce își declară avid iubirea maximă, ce au grijă, încredere și devotament unul față altul, dar pentru care fericirea nu-i posibilă la cote mult prea înalte, datorită unor factori total independenti de protagoniști. Sau, cum ziceai tu cândva, „Pe lângă fericire, mai sunt și alte lucruri importante”. Ai putea să intri în istoria filosofiei moderne cu replica asta !!

Rememorez, precum un laitmotiv obosit peste vreme, momentul ăla în care deasupra ta, brotac, m-am adâncit în ochii tăi și ți-am spus „C., uită-te în ochii mei ! Merg cu tine oriunde !” Rememorez emoția cu care am spus-o. Cu care am crezut-o. Cu care am împânzit, împătimită, zeci și zeci de iluzii deșarte. Și care mi-a umezit ochii.

Acum suntem doi colegi de serviciu, perfect compatibili, care așteptam să treacă timpul pe lângă noi. Iar când avem posibilitatea să strângem în pumnul eternității clipa, așa cum o făceam când te-ntorceai din drum să  ațipesti la mine preț de-o jumătate de oră, n-o folosim, pentru că, evident, contează ce vrea doar unul dintre noi.  Desigur, precum noi sunt atâția zeci de mii de colegi de apartament care urmăresc, regulamentar, îndeplinirea sarcinilor de cuplu fără nici cea mai vaga emoție pozitivă. Incercând să se evite reciproc cât mai mult posibil în zilele de weekend. Fără sclipire în ochi, fără dulceață în glas și cu reproșuri nemestecate încă, ci doar scrâșnite în dinți.

Prea strânsi în tiparele obișnuinței.

Căci, nu-i așa?, este a doua natură pe care omul o cunoaște, afară de pântecul cald al mamei de dinainte de-a se naște.

Mi-ai cântat senin că m-am comportat admirabil în ultima lună, mai mult decât ți-ai fi putut dori, deși intuiești că prestația ta a fost cam pe la polul opus. Cui demonstrăm ceva ? Oricum, mi-am înghițit, nerostite, o groază de vorbe și mi-am ascuns sub deviza „Nu mai zic nimic” o grămadă de frustrări. N-ai fi înțeles nimic din ele, chiar de le luai în seama.

Zici să fiu veselă. Sunt. Și ție îți plac foarte mult aparențele. Te-mbeți în ele, precum o muscă picată regizoral în paharul cu must al dezamăgirii. Țin să-ți reamintesc că procesul de fierbere al mustului este ireversibil.

Eu zic atât: Ne pierdem. Și iubirea se pierde odată cu noi. 

Mi-e clar de acum că, în final, pragmatismul ratelor la bancă din țara asta mizeră va triumfa emoției de a fi fericit așa cum n-ai fost în toți cei 27 de ani cât ai așteptat să mă-ntâlnești. Aia a fost „odată” ca „nicioaltădată”.

Pentru că omul mai întâi supraviețuiește și doar apoi mai simte. Dacă mai are obiect.

Pentru mine, vremea miracolelor a trecut.

Veselia e doar o formă de disimulare a neputinței din interior. 

Anunțuri

Aici astept provincia :

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s