Sora mea cea mare


Sunt, cum altfel, cu sufletul praf și pulbere. Singură, dezamăgită, închistată într-o viață pe care n-o vreau și care nu mă dorește. Cel puțin, nu așa ! Dar din care nu găsesc ieșirea. Sunt hamster, alergând în roată. Nu conștientizez că ajutorul e atât de aproape, că aș putea intinde mâna să-l cuprind. Imi trece prin minte că relațiile de familie au fost iremediabil ultragiate când am decis să plec în necunoscut, ignorând tot. Viața, însă, avea să-mi demonstreze că Dumnezeu, prin ei, mă iubește. Că Dumnezeu, prin ei, îmi servește lecția potrivită.

Era cam cu 2 săptămâni înaintea Paștelui. Multe ore din serile târzii le petreceam în fața laptopului, încercând să-mi ascund goliciunea sufletului în spatele virtualului. El mi-a dat add și-am început să discutăm. Nopți la rând, când era „în post”, cantonat undeva în deșert. Fusesem, la început, contrariată de asemănările lui cu soțul surorii mele mai mari, dar abil a reușit să mi le demonteze una câte una. Adormeam numai la 6 dimineața. Nu știu să fi făcut înainte vreun curs de psihologie rafinată pe creiere atât de întortocheate. A făcut-o atunci. A scos repede la iveală niște dureri latente, nu că n-ar fi fost evidente. Era clar și pentru mine că aveam nevoie de un Superman. RedBull devenise redundant.

Dupa o vreme de pseudo-cucerire, în care reușise, de principiu, să-mi câștige câțiva stropi de încredere, m-a intrebat de familie. M-a sfătuit că, în momente de restriște, familia e singurul spațiu intim real unde te poți refugia, lângă care te poți reinventa.

Total întâmplător (aveam să cred eu, deși nu era) în vremea aceea m-a contactat și sora mea mai mare. Cu care întrerupsesem legătura într-un moment de groaznică infatuare. Ăla cu „Da’ ce știți voi ? Eu știu mai bine, el e de-acum familia mea.” De n-ar fi fost sfaturile celui de pe mess, în mod cert aș fi respins-o. Pentru că realizasem că am dat greș ordinar și mi-era prea greu să recunosc că toți avuseseră dreptate. Din același motiv, nici măcar cu un an în urmă, la Ploiești, fiind în magistrală derivă, nu decisesem să iau drumul Sudului, către familie, ci trecusem încă o dată Carpații, spre călăul ce mă surghiunea.

Am ajuns acasă la familia mea de suflet, în prag de Sărbatori Pascale, străbătând 400 de kilometri care mi s-au părut o veșnicie și pe care n-aș fi crezut că-i mai pot comprima atât de subtil sub presiunea așteptării. Eram fericită că luasem decizia asta, deși a presupus o confruntare nu tocmai agreabilă cu călăul ce mă subjuga moral atunci. Și care simțea că, astfel, prin reuniunea mea cu familia, pierde controlul asupra minții mele adormite. Căci da, ea – mintea – se trezea ușor-ușor, la realitate.

El, cel de pe mess, cel care-mi propusese și ușurase sarcina de a mă reconecta emoțional la zicala „sângele apă nu se face” îmi spusese că pleacă într-o altă bază din deșertul irakian, unde probabil o vreme nu va mai avea semnal internet, cu puțin înainte ca eu să iau drumul către Sudul țării. Deja eram hotărâtă. El reușise să-si ducă sarcina la bun sfârșit.

După reconectarea emoțională întâmplată în acele călduroase zile de Paște, petrecute în sânul familiei, am pus la punct împreună cu ea planul de bătaie. Mă voia înapoi în viața mea, stăpână, independentă, încrezătoare, cu orice preț. Ii spusesem că e complicat, Călăul a devenit violent pe alocuri și trebuie să recuperez tot ce se poate recupera de acolo, în timp util.

Peste alte 2 luni, reușisem. Fugisem.  Imi dădusem seama că nu mai e nimic de pierdut, de vreme ce sufletul, averea mea cea mai de preț, era în derivă. Infruntasem mii și mii de frici și totuși, o făcusem. Eram din nou curajoasă, bătăioasă, primisem sprijin să-mi regăsesc forța din adâncuri, căci de palmele care te fac să ți-o pierzi eram deja scârbită.

Apoi, soțul ei a venit în concediu. Am remarcat similitudini fantastice de luare de poziție și cuvinte folosite între el și cel de pe mess, pierdut cu munca prin deșertul irakian. Și despre care nu mai aflasem nimic, dispărut în neant, lăsând în mine chiar o urmă de veritabil regret. N-apucasem să-i mulțumesc.

Sora mea cea mare mi-a confirmat. Ei, ea împreună cu soțul ei, fuseseră artizanii schimbărilor mele interioare. Ai influențării deciziei mele de a închide în mine și în fapt un capitol nefericit din viața mea.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

I-am urat azi, de ziua ei, să-i fie întotdeauna sufletul plin, căci buzunarele oricum se golesc mereu. A fost impresionată de creația mea de poetesă incipientă, într-atât încât și-a dorit să rămână scrisă urarea. La fel cum eu, azi, mi-am dorit rememorat acest episod.

Anunțuri

Aici astept provincia :

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s