Lebăda neagră


Sunt cu treburi prin oraș. Fundul mi-a amorțit deja pe scaunul principal al mașinii și reflexele lucreaza la foc mocnit când vine vorba de șofat prin teribilul București. Claxoane la secundă, înjurături mustite între dinți din care se presupune că toți ar trebui să avem frigiderele pline, oameni „mici” în mașini mari, nervi atavici, longevivi, amorsati mai ceva ca o bomba nucleara, câte-un adormit care nu știu de ce nu înțelege, pentru numele lui Dumnezeu, că biletul de RATB e infinit mai ieftin și că el și-a ratat cariera. Mă gândesc că trebuie să ajung din Nord în Sud cât de repede îmi permite traficul. Mai am încă până-mi liniștesc mintea în mirificul meu univers.

Nu poți găsi emoții pozitive in stradă. Energia negativă se revarsă uniform atât peste trecătorii incercănați de somnul nedormit, cât și peste posesorii auto, indiferenți, aproape răi, împovărați de sarcinile prea dificile de dus într-o lume deloc idilică.

La intrarea în București dinspre Otopeni fac, preț de-o secundă, alba-neagra cu variantele de traversare a orașului. Dau escape la pasajul subteran din fața ălora cu știrile discriminatorii și mă aciuiez la semaforul către stânga, înspre B-dul Aerogării.

Cum ședeam liniștită, încolonată regulamentar la stop, fără nimic care să-mi tulbure hățișul gândurilor, îmi atrage atenția o lebada-neagra-alb-negrubătrânică îmbrobodită în negru, cu fața brăzdată de nevoi și tristețe cruntă, care nu stătea întâmplător pe partea carosabilă, dar care, cu ultima fărâmă de demnitate, nu venea rând pe rând la fiecare mașină cu mâna întinsă a pomană. Ci aștepta doar… Poate, poate primea ceva cu care să-și cumpere viața de pe azi pe mâine.

(E puzderie de specimene colorate în București care într-o mână țin o iconiță cu nuș-ce-sfânt și cu cealaltă îți fac semnul ăla de bine, dacă nu le dai. Curat paradox !)

Era de parcă aș fi văzut-o pe bunica, aievea. O emoție puternică m-a străfulgerat până-n adâncul ființei, am întins, instinctiv, mâna către geanta de pe scaunul din dreapta și i-am făcut semn să se apropie.

La vederea celor 2 lei, mototoliți, s-a luminat la fața de parcă l-ar fi văzut pe Sfântul și ochii cu care se uita în gol  s-au inundat instant. Cu vocea gâtuită m-a blagoslovit cum a știut ea mai bine, sincer, din inimă. Dintr-o inimă ce putea fi a bunicii mele, dar care, învinsă de boala nemiloasă, a încetat de un an și jumătate să mai bată. I-am urat „La fel si Dvs.!”, uitând că bunicilor le place să li te adresezi cu „matale” (care ar fi fost mai potrivit, mai familiar, dar mi-am ieșit din mână). Și-n acel moment, ochii mei s-au împrietenit cu-o lacrimă de jale și-am simțit că mă topesc sub greutatea neputinței.

Semaforul s-a înverzit și drumul meu a mers mai departe. Dar sufletul meu era iremediabil îmbogățit dintr-o trăire măruntă. Găsisem, în stradă, emoția pozitivă. Bucuria de a dărui puțin pentru atăt de mult. Și pe care cei mai mulți nu dau 2 lei.

Aici astept provincia :

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s