Scrisoare deschisă


” Dragule,

Cândva te-oi ierta, deși la cât de împietrită sunt momentan, aș putea să nu-mi reconsider poziția prea curând. Nu vreau să scriu „niciodată”, viața deja mi-a demonstrat relativitatea acestui cuvânt imperativ, folosit cu nonșalanță derizorie în situații-limită.

De fapt, neputința ți-am iertat-o ! Nu toți avem curaj să plecăm în necunoscut de prea multe ori, cei mai mulți nu o fac. Și nu pot blama asta. Ce nu am să-ți iert prea curând sunt fățărnicia, duplicitatea și minciuna, mai ales aia prin omisiune. Și eu sunt vinovată că ți-am găsit, neobosită, scuze. Și te-am îndrituit să-mi permanentizezi agonia. Mă știai deja, o sentimentală notorie și naivă, te știu de-acum – un rațional cu viziuni înguste, care se voiau atunci dezvoltate. Și mă gândesc că dacă tu ai iscat focul în pădure, tot tu ar fi trebuit să-l stingi cât nu s-ar fi extins prea mult și pagubele ar fi putut fi mai mici. Acum probabil te-ntrebi doar de ce ești așa aspru judecat. Că poate totuși nu meriți.

Hilar însă, mi-ai dovedit exact ceea ce tu ai dezavuat în permanență. Nu ai suportat prea vesel situațiile când alții ți-au trădat încrederea ori au fost simpli oportuniști, cât s-a putut. Nici că tu ai ajutat altruist și apoi ți s-a întors spatele. Tocmai tu, în care și eu am crezut până în pânzele albe, mi-ai arătat că în oameni și-n cuvântul lor e mai bine să nu te încrezi. (Dar mă-ntreb, retoric, cum poți iubi un om în care nu crezi ?) Mi-ai dovedit că e mai bine să fii egoist și să-ți vezi de propriile interese. Să nu fii un bun samaritean, înțelegător, blând și răbdător, căci oamenii iartă mai degrabă lucrurile rele și greșelile altora, administrate sub centură, fără avertisment și tind să pedepsească nemeritat bunătatea, implicarea și atașamentul sincer. In funcție de circumstanțele de moment, desigur. Mi-ai arătat și tu că, pur și simplu, viața bate filmul. Știam deja că zânele și Feții-Frumoși sunt doar în povești, sunt mult prea strânși între coperți de carte, să poată ieși în lumea reală.

Poate te-ntrebi de ce … Iată !

După ce ai avut grijă ca entuziasmul tău să mă molipsească pe deplin și mi-ai cerut aproape ostentativ să te iubesc, căci tu ai nevoie să fii iubit (de parcă alții n-au !), mi-ai demonstrat în timp, cu subiect și predicat, că n-am să fiu vreodată pe același palier al importanței. Că deh, omul a rămas și cu trecerea timpului un primitiv, iar nevoile primare și de siguranță vor rămâne mereu la baza piramidei lui Maslow. O fi fost curaj ce ai întreprins tu, trăind o vreme periculos, însă ți s-au terminat rezervele prea repede. Și te-ai gândit tu așa, frumos, cu mintea aia precisă ca un ceas elvețian, că dacă se-mpute treaba, dai bir cu fugiții precum o luau la sănătoasa strămoșii tai vânători când le tăia dinozaurul calea și nu mai recunoști nimic nici în fața Marii Adunări Naționale, precum răposatul. Istoria lucrează în mentalul colectiv atât de subtil că nici habar n-avem ce și de ce ne-a sabotat.

Știi, dragule, ce se spune despre alegerile dificile ? De ce îi e greu unui om să ia o decizie corectă ? Pentru că între două alegeri, realizează că și una și alta au părți bune și părți proaste și că niciuna nu e mai bună decât cealaltă ! Astfel, îi e frică să ia o decizie, așteptând, culmea, ca alegerile lui să decidă pentru el ! Ori dacă e musai nevoit, va lua decizia care îi pune cele mai puține probleme din punct de vedere al confortului, al stabilității și al cunoașterii. Cătușele obișnuinței câștigă încă o dată cursa. Mă-ndoiesc teribil că se cheamă curaj asta. Imi și imaginez un alpinist susținând „A fost un act de curaj să rămân  pe stânca asta. N-am urcat prea sus, dar sunt sigur că de aici nu cad.”

Probabil te mai lovesc mustrările de conștiință. Știu că o deții, deși n-o uzitezi întotdeauna.

Dragule,

Să știi că nu mai mi-e dor de tine. Nici de noi doi împreună. Nici nu te mai iubesc. Ori de câte ori am căzut în tentație nostalgică, conflictul interior a scos la iveală duplicitatea, tăcerea grea ori eschivarea la care apelai (și care mă scotea din minți) când nu știai ce cărți să pui pe masă…și da, chiar și neputința nerecunoscută la timp ! Prea îndelung manifestate și doar de curând aflate. (Pe care, între noi fie vorba, tinzi să le manifești în continuare) Căci, deși știai că-mi faci rău, ai continuat cu șarada pentru că ție încă îți era bine. Și la final, ți s-ar fi părut firesc să ștergem cu buretele….frânturi, amintiri, fapte și vorbe….prea multe vorbe, parcă !

Când tabăra cealaltă, aflată la guvernare, a dat semne clare că te vrea înapoi membru cu drepturi depline, ai alergat într-un suflet, încântat de schimbare, de votul pro și ai întors spatele opoziției ce te-a ținut pe linia de plutire, mințindu-te drăgalaș că, uite, totuși am investit ceva în opera asta. Și să nu zici că totul seamănă a fățărnicie de politician ?

Incă și azi te minți că tu ai creat opera asta. N-ai creat-o, ai îmbunătățit-o doar, dar și reversul medaliei tot tu l-ai instrumentat. Cu o mână mi-ai dat și cu două mi-ai luat ! Orice efecte bune ar păli, desigur, în lumina lașității chiar și pentru cei mai înțelepti oameni.

Iar eu încă n-am ajuns la senectute, să mă laud că sunt fantastic de spiritual-divină și te rog să mă crezi sincer că nu am alți obraji să mai întorc.”

7 thoughts on “Scrisoare deschisă

  1. Uneori stau si ma intreb de unde atata dezamagire in oameni (cazul meu … ) Deja am impresia ca o oamenii astia o fac intentionat…cand vezi ca au de ales intre decizii si totusi le aleg pe cele care ranesc gratuit imprejur …

    1. E dificil, se intampla la tot pasul, aproape un cliseu, nu neaparat intentionat. Singura scuza plauzila, corecta este ca nu avem de unde stii dinainte ce si cum va fi, viata nu este prestabilita, o stabilim noi zi de zi prin alegerile noastre. Dar, recunosc si eu am comis-o, ne place sa invocam destinul, soarta, altii sunt de vina. O parte de vina o port si eu, ca iubesc la nebunie ochelarii roz. M-oi invata minte de data asta, sper !

  2. Acum e prea tarziu pentru regrete. Puteai face ceva pentru a incerca sa ajungi la un alt deznodamant, dar nu poate stii nimeni daca ar fi meritat. Totusi sunt sigur ca au existat momente frumoase care-ti vor ramane mult timp in amintire.

    1. Puteam face, poate. Dar nu vreau sa sune a obligatie nimic din ceea ce are legatura cu mine. Imi surade ideea libertatii individuale si a lucrului facut sau oferit din placere.
      Regrete nu am, caci stiu ca trebuia sa traiesc asta, poate nu pentru scopul initial al relationarii, ci un altul revelat pe parcurs. As fi regretat daca nu as fi intrat in joc, ma stii flacara doar ! Eu trebuie sa ard, fie in Rai, fie in Iad ! Pana acum Iadul m-a incercat de multe ori, (n-am obosit, pare-se ! ) dar simt cum ma purific pe parcurs si devin mai capabila de inaltarea spirituala de care am nevoie.
      O fi utopie pentru unii, dar eu chiar sunt recunoscatoare ca s-a intamplat asa, desi la o prima impresie ar parea ca regret ! Ca am rupt filmul la momentul adevarului, asta e concluzia. Si ca omul, in general, are multe lacune, de care nu devine constient decat la momentul intamplarii unui anume eveniment. Care il determina sa se transforme. Talcul il pricepi pe urma, daca te duce capul. Eu, una, m-am transformat. Sa raman pe loc, ar fi insemnat atunci suprimarea demnitatii mult sub limita suportabilitatii mele, chiar in cunostinta de cauza.

Aici astept provincia :

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s