„M-am mințit, în primul rând, pe mine”


….mi-a zis, privindu-mă greu a dezolare, cu amestecul ăla de senzații și stări ale omului care simte că o asemenea greșeală se răscumpără cu cel mai scump preț față de el însuși.

N-am fost nici pe departe surprinsă ori contrariată. L-am privit blând, a acceptare. Știam deja. Dar l-am lăsat să realizeze singur, cu înțelepciunea celui trecut prin asta de mai multe ori și lovit de pragul de sus. Nu degeaba s-a înrădăcinat printre străbunii noștri vorba cu pragurile. N-aveau multă carte, dar în vremurile de atunci nici nu le trebuia. Ii învăța pe fiecare viața, câteodată prea târziu, tot ceea ce ar fi trebuit să știe.

Cum poți să-i ceri unui om să nu te mintă când el nici măcar sieși nu-și recunoaște minciuna ? N-ai cum, oricât te-ai strofoca. Poți doar să-l lași în ale lui. Cu prejudecățile și fricile lui, cu iluziile lui, cu constrângerile și limitele pe care și le impune singur.

Sunt un om asumat. Atât de liniștit cu ce a fost și va urma, încât pot sa redau cu precizie spectacolul viitor. Cât va ține, care va fi finalul și cine vor fi actorii asupra cărora va cădea triumfător cortina. Momentan, țin totul pentru mine, nu pentru a-mi asuma laurii intuiției proverbiale, nu pentru satisfacția avută când aș exclama „ți-am zis eu !” , ci pentru că vreau să se convingă singur. Cine este, ce poate, ce vrea cu adevărat. Pentru că adevărul prea crud și la timpul nepotrivit spus doare al naibii de tare, precum un bumerang înfipt în inimă, care se întoarce tot la tine cu o forță înzecită față de cea inițială, cu care l-ai aruncat. Totul e karma, oricât ne-am minți că putem sfida, atoateștiutori, efectele ce se răsfrâng răscolite în urma-i.

Am zis că nu mai am obraji să mai intorc, totuși sunt incapabilă de a deține și dezvolta orgolii bolnave. Sunt un om care a învățat să plătească cu bunătate și înțelegere toate relele. Că tot aia vreau să primesc ! Și care e liniștit, meditând la lucruri de care e mândru. Mândru că n-a trădat cauza, chiar de-a avut vreo rătăcire de moment. Mândru că palmele primite de-a lungul vremii nu îl mai dor și rănile s-au vindecat miraculos. Mândru de integritatea lui. Mândru de valorile crescute ciorchine în sufletul lui, cărora li se închină cu credință.

Da, și eu m-am mințit. Atâta vreme, că am ajuns să descopăr din scutece fiecare tentativă ce-ți subminează încrederea în tine. Doare, când deschizi cutia Pandorei și zboară, plăpândă, și ultima speranță. Dar îți revii garantat, dacă te ai pe tine și te-ai construit frumos, bucată cu bucată, lacrimă cu lacrimă. „Vor veni și zile mai bune, poate chiar soarele pe strada mea”, îți zici. Ele vor veni DOAR pentru că tu crezi și acționezi în consecință.

2 thoughts on “„M-am mințit, în primul rând, pe mine”

  1. Oamenii puternici isi asuma visele. Chiar daca constata pe parcurs ca ele nu se indeplinesc in totalitate, ei continua sa viseze. Acesta este modul in care ei raman vii printre multi altii care se resemneaza in fata unei sorti potrivnice.

  2. Ei continua sa viseze, da !, si, dupa ce-i va plimba prin toate hatisurile intunecate si le va testa suficient determinarea si cunoasterea de sine, viata le va oferi oaza aceea de lumina si libertate care va permite ca visele implinite sa fie mai spectaculoase in realitate decat in imaginatie.

Aici astept provincia :

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s