Vindecarea de egoism


Avuseseră o relație instituțional complexă, cum ar zice Iohannis. O dragoste cu năbădăi. Pe cât de intensă și profundă uneori, când sufletele li se apropiau, pe atât de distantă și de neînțeles, când puneau baraj oricărei comunicări. Nu puteau altfel.

Raluca îl iubise enorm. Îl investise cu puteri supraomenești, ignorând total limitele condiției umane. Iși dorise în secret un salvator din timpuri imemoriale, un ins care să-i rezolve problemele lumești, câtă vreme ea zburda în lumea ei  bogat imaginară. Fantastic de greu de dibuit pentru un pragmatic rațional, cu prea puține accente de romantism, cum era Ciprian. Căuta un El capabil să uite de sine și de alții, capabil de gesturi mărețe și nebunești în numele iubirii. In schimb, ar fi fost în stare de o dăruire soră cu nebunia și verișoară cu altruismul și extazul. L-ar fi fericit tocmai prin capacitatea ei de susținere necondiționată, indiferent de consecințe. L-ar fi acaparat, ușurel și fără întoarcere, într-un soi de luminiș al abundenței, încrederii depline, fanteziei sexuale nemărginite, farmecului vieții boeme, fără a-și pune întrebarea reciprocității.

Fusese egoist de visătoare, crezând că realitatea e la fel colorată pentru toți și că Ea, buricul nedeclarat al Pământului, îi va inversa acestuia polii.

Ciprian, în schimb, o iubise pentru ca ea era atât de altfel. Era, în principal, cum nu era el. Iși recunoscuse și retrăise în ea o altă mare iubire.  Avântată, dornică, curajoasă, fantezistă, irațională, bogată în stropi de nebunie, mult peste limita admisă de legile lumești. O iubise pentru că era zeu în ochii ei, iar zeitățile își iubesc și recompensează credincioșii. Îl domina repetat imaginea ei de sirenă absolută a mării. Atunci când era fericită, înota cu precizie și forță, cu zâmbet și grație către suprafața senină a apei, salvându-l și pe el de nebuloasele lui interioare. Când era furioasă ori tristă, plonja în adâncurile tulburi ale ființei sale, învăluind totul într-o enigmă ce-l chinuia și mai mult. Aceea de a nu o putea cunoaște suficient cât să-și explice logic comportările ei de copilă răsfățată, debarcările și revenirile emoționale, tumultul acela pe care-l revarsă dintr-un prea-plin al contradicției, al neînțelesului etern feminin.

O iubise pentru că avea nevoie de adrenalină și Raluca era maestra provocărilor, a dedublărilor. Fusese egoist. Știuse dintotdeauna că echilibrul pe care i l-ar fi putut oferi era unul precar, care n-ar fi stat în picioare la o furtună mai puternică. Nu i-o spusese din cauza temerii de a fi respins din start. Ochii ei verzui, cu gene lungi și arcuite – cei mai frumoși ochi  pe care-i contemplase vreodată – îi chinuiau nopțile și nu-i alinau nepriceperea. Și nu se făcea să o piardă, ar fi fost un eșec personal. Ce n-a știut el de la început a fost că femeia este un cumul de anotimpuri sufletești. Ea nu e doar carne și zâmbet, iar pe cine crede contrariul îl sfătuiesc să-și achiziționeze o gonflabilă scumpă.

Ea știa, intuitiv, cum se va termina, pentru că alții deja inventaseră roata și gaura din covrig. Totuși, egoismul visării nu o lăsa să accepte realitatea și să-l elibereze. Avea nevoie de poveste, cum avea nevoie de aer, iar poveștile nu se țes cu oricine și oricum. Ele trebuiesc a fi complicate pentru ca efectul suferinței sau al cuceririi să dureze.

El știa, logic, că nu are cum să țină construcția asta, pentru că alți factori îl angrenau în jocul constrângerii. Construise case și-n altă parte. Nu-și mai putea permite impozitul. Muncea din greu, încercând să amâne  în timp întâmplarea inevitabilului. Fusese egoist, dorind să aibă totul cu un preț cât mai corect și implicații neplăcute cât mai mici.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Trecuseră luni de la ruptura cu cântec, răsunând a jale. Raluca răbufnea la colțul oricărei ocazii, îl acuza netemătoare, dar tulburată, îl chema în aceeași măsură în care-l respingea. Ciprian n-o înțelegea și tăcea. Continua să suporte cu stoicism acuzele, uneori reale, pentru că știa că așa îi repara stricăciunile făcute în suflet. Continua să aibă o grijă firească, părintească, față de ea, ca o reparație morală, în contrapartidă, a ceea ce nu putuse să înfăptuiască. Ea continua să-i fie alături, neînțeles, dar dedicat, pentru că descoperise în el nădejdea și siguranța că nu va fi nicicând prețuită măcar la fel, dacă nu mai mult. Și îi era bine. Continuau să se considere suflete pereche, pentru că, chiar în contextul negativ al evenimentelor trecute, erau incapabili să se urască sau să fie indiferenți față de celălalt.

Se vindecaseră reciproc de egoism. Oricând, oricărei relații îi poți suda alte baze, atunci când reușești să vezi mai pregnant partea bună dintr-un om și când reușești, în lupta cu tine însuți, să reziști în apele tulburi până se face din nou lumină.

Anunțuri

Aici astept provincia :

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s