Să plec ? Să rămân ?


Sonia m-a părăsit. Ea ar fi știut ce-i de făcut.

Din nou în derivă. Confuzia se afundă-n adâncurile mele. Nesiguranța mă-mbrățișează mișelește pe la spate. Neliniștea mă tulbură și tăcerea grea, atâtea cuvinte nespuse, mă deprimă teribil. Neîncrederea generalizată joacă barbut cu mine. Pare că are zaruri mai bune, măsluite și o să pierd întrecerea. Nu caut rezolvări în alții, fiecare își știe bucățica lui de rahat, o drămuiește și el cum poate, să-i ajungă și pentru zilele viitoare. Nu știu alții ce ascunde privirea mea pierdută-n zare. Nici nu le pasă. Ce rost ar avea să poposească între rămășițe de gânduri ori să pună preț pe ele ? Ei mă vor veselă, tonică, puternică și permanent pregătită să încasez în tăcere. Facturi neplătite, restanțe emoționale acumulate,  frustrări nerostite la timpul lor, d-astea.

Deci să mă prefac. Am ajuns atât de ipocrită încât mi-e silă de mine. Situația o impune, vreau să-i pun piedici sentimentului și nu prea îmi iese. De fapt, n-am învățat să mă prefac mai mult de-un timp limitat și acumulez kilograme de frustrări dacă procesul se prelungește lungă vreme. Lipsa de motivație mă aduce din nou într-un punct mort.

Cică să nu mă mai îndrăgostesc, căci invariabil ajung rănită în aripă și nu mai pot zbura. Cică dragostea ar fi suferință. Da, când e însoțită de-o dulce naivitate, egală cu prostia, la asta se ajunge în final. M-am convins și că nu există prietenie după dragoste, avea dreptate S., dar am încercat-o și p-asta ca pe o soluție aparent salvatoare. E un mare fâs, o mare prefăcătorie. Simt repulsie, parcă și amintirile frumoase pălesc în fața ei.

Fără dragoste (sau fără iluzia trăirii ei) ești un mort viu. Rutina zilnică, fără de vise, îmi îngreunează dramatic respirația entuziasmului de altădată. Gâfâi precum un cardiac care a urcat zece etaje. Ce planuri mărețe, ce energie debordantă, aș fi mutat și munții cei mari ! Am fost eu aia, oare ?

 

Aș vrea să plec. Undeva în pustiu. Să nu mă știe nimeni. Să nu mă-ntrebe nimeni de sănatate, nici dacă mai dețin vreun suflet. Să-mi plâng atâta nepriceperile și neputințele și neizbânzile, departe de lume, încât praful să se transforme-n noroi împrejur. Nu mai am motive să rămân. Singurele motive rezonabile ar putea fi de natură pragmatică. Dar la câte am oferit și am avut de pierdut în viața asta, se pare că pragmatismul nu l-am învățat la școala premianților. Și s-ar putea să mă trădeze și de data asta.

 

 

Aici astept provincia :

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s