Jumătăți de suflet


Pe aleea asfaltată prost, demult de tot, în apropierea locului unde trecătorii le dau de mâncare rațelor aciuate pe lac și porumbeilor iviți acolo de foame, am reîntâlnit-o pe Sonia. N-o mai văzusem o vreme, cică ar fi plecat într-o delegație mai lungă, în Spania. Voia să inspecteze zona Madridului, chiar coasta Mediteranei, de ce nu?, în caz că ne-am decide la un moment dat să ne relocăm intențiile zburdalnice.

  •  Ce bine-mi pare că te revăd ! Mi-era nițeluș teamă că rămâi cantonată prin locuri unde mi-ar fi greu să dau de tine. Mi-ai ieșit în cale când aveam cea mai multă nevoie să mă sfătuiesc cu tine ! zise aceste ultime vorbe, cu glas mic, Raluca.
  • Draga mea, știi că vin nechemată. N-ar mai avea farmec toată simbioza dintre noi. Te verific mai ceva ca un profesor la teză. Ți-am predat lecțiile pe care le-am considerat necesare devenirii tale. Vreau să-ți dau nota din teză acum.
  • Hai să ne plimbăm oleacă-n jurul gândurilor. Să ne așezăm aici, sub salcia asta care mângăie apa lacului, să-ți spun ce progrese am făcut, chicoti Raluca.
  • Nu-i nevoie să-mi spui, le știu, am fost tot timpul în gândurile tale, chiar dacă ți-am lăsat impresia că te-am părăsit o vreme. Mai aveai nevoie de niște informații, ca să-ți conturezi corect realitatea prezentă. Te-am îmboldit să le sustragi de la locul lor secret și-apoi m-am făcut nevăzută cu o ofertă last minute. Te-ai zbătut pentru ultima dată în ape adânci, încă ți-era greu, te-am simțit. Știi doar că suntem telepatice, zâmbi plăcut Sonia.

Raluca tăcu, scrutând lacul cu privirea, satisfăcută de ideea telepatiei. Era încredințată că totul în jur îi înțelege trăirile. Iarba renăștea, primăvara era aproape, echinocțiul bătea la ușă. Din nou cald, bine, soare din belșug pe strada ei. Lumea nu se schimbase prea mult de la ultima primăvară, deși era într-o permanentă transformare. Venea pe nesimțite, nu te întreba dacă vrei, se îndesa pur și simplu în tine prin înseși evenimentele cotidiene.

  • Omul ăsta crede că eu încă îl mai iubesc, intră ea în subiect. I-am explicat de câteva ori bune că m-am detașat de el emoțional și în parte financiar, că țin la el  ca la un prieten bun, care a fost reciproc când putea să-și bage picioarele – alții sigur ar fi făcut-o la cât l-am disperat cu urletele mele de pradă rănită. Nu-mi mai pasă, nu mă mai afectează pentru că am acceptat că nu pot controla și influența decât ceea ce ține de mine. Am acceptat că admirația a pălit, că nu e așa perfect, too good to be true, că are prea multe limite în care eu nu pot să viețuiesc. Și m-am bucurat că lucrurile au luat turnura asta, știa mai bine destinul ce-mi trebuie. Știi ce e și mai ciudat ? Pe el abia acum, când eu m-am vindecat, l-am apucat părerile de rău și d-aia e capabil să rostească, cu capul plecat de rușine, adevăratele lui intenții de atunci.
  • Că a vrut doar să te f…ă ? Că a vrut 2 în 1 și că nu te-a iubit ? Dar că el a vrut să fie resuscitat emoțional ? Hahaha, băi fată, asta e o glumă bună, mi-a înseninat ziua ! Păi noi știam asta demult ! Mai greu a fost cu asumarea greșelii tale, nu a lui. Ce rost vede el acuma să dezgroape morții, te mai ajută la ceva? Nu pricep… Adică da, înțelegem de ce o face…Se simte hăitut de propriul lui Eu, nu se poate ierta pe sine și, mai nou, evenimentele din realitate îl forțează să priceapă că „După faptă, și răsplată”. Nu era el ăla care, când tu zăceai în mocirla ta interioară, te-a apostrofat „Ce, dacă tu suferi, trebuie să sufăr și eu ?” Pe el atunci îl durea (nici) în c.r !
  • Sonia, eu n-aș fi vrut să fie așa, deși am ajuns să cunosc, să intuiesc întorsăturile sorții într-atât încât mă îngrozesc. Dar ele se produc oricum, cu toată groaza și nevrerea mea. Mie mi-e milă de el, ce stări interioare a ajuns să trăiască, mă ia cu leșin. Un cerebral notoriu, care calculează totul în cele mai mici detalii – ce ar face dacă s-ar întâmpla X chestie și cum s-ar impune să acționeze la Y chestie – se vede pus în fața unor stări emoționale intense pe care nu știe cum să le gestioneze pentru că nu le înțelege. E un om slab. Pe el și dacă îl părăsești, răsuflă ușurat în primă fază că a scăpat de un stres, de încă o obligație, însă destul de repede te caută singur, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut…că nu poate fără sprijinul unei femei puternice.
  • Asta îl face cumva un câine credincios. La doi stăpâni, culmea. Nu se poate decide unde e mai bună mâncarea. Și astfel variază. Unul îl ține în lanț, altul îl lasă liber. El, în nemernicia lui, inițial a vrut doar asta de la tine, dar viața i-a arătat că nu totul poate fi calculat, nu totul e după reguli. N-a vrut să se îndrăgostească, a vrut doar sex și să fie iubit cum nu era acasă. Dar s-a prins în laț singur, complăcându-se în situație. Tu i-ai lăsat multe posibilități să plece, nu l-ai forțat în nici un fel. N-a făcut-o, pentru că e dependent de ceea ce îi oferi. Și dacă ai curajul să pleci definitiv – pentru că tu ai acest curaj – el va rămâne cu juma’ de suflet. Restul e în mâinile tale.

Aici astept provincia :

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s