Videochatist de Petroșani


Aprilie, 2009

Orașul ăsta, Petroșani, ar fi putut avea o viață mai roză dacă n-ar fi fost construit pentru și cu mineri. Dar oamenii de aici n-au posibilități de nici un fel de dezvoltare și se descurcă și ei cum pot, ba o combinație, ba un videochat, ba o alocație sau ajutor de șomaj.

Pe de altă parte, mai sunt și unii tembeli, ca mine, nesătui în cunoașterea unor noi orizonturi. Gri șobolan.

Concubinul meu fusese pe cale să mă lovească a doua oară, nu știu ce-l reținuse, dar intenția fusese clară. Eram nemulțumită, speriată, încorsetată în frică, într-o neputință de a gândi și a acționa logic care mă paraliza. Atrăgeam numai situații dezastruoase, dând bir cu fugiții din calea oricărei rezolvări rezonabile. Credeam că nu se poate rezolva nimic și asta mă victimiza și mai profund în fața propriei conștiințe. Șofam pe autostradă, pe a treia bandă, cu 200 la oră, ratând orice ieșire. Și cu cât goneam mai tare, cu atât mă îndepărtam de destinația unde ar fi trebuit să ajung. N-aveam frâne, iar accelerația se blocase la fund. Trebuia să rămân fără combustibil ca să mă pot opri, deși până atunci, în goana aia, riscam un accident mortal.

Cu un dram de curaj, decid să plec în sudul țării, la singurele rude care intenționau să mă primească cu brațele deschise după boroboața ce-o comisesem în urmă cu 3 ani. Inainte, mă opresc la o cafea în București. Nu, el nu este bucureștean, cică are ceva business la capitală. Pare interesant, glumeț, șarmant, schimbăm impresii ipocrite preț de vreo oră și decidem de comun acord ca, după vizitarea rudelor, să mă opresc prin Petroșani, să-l cunosc mai îndeaproape pe individul ăsta care mă face să mă simt cea mai minunată femeie de pe planetă. Gargară de începător – el, fițe de divă neîncoronată – eu. Aveam să plătesc cu gust amar credulitatea asta.

Aveam bani să-mi permit orice nebuie. N-aveam minte, totuși.

Individul „interesant” mă așteaptă ca pe pomana porcului, de Crăciun. Cărniță fragedă, perpelită repede. Mă scoate la un cico în singurul bar rezonabil din centrul Petroșaniului și-apoi mergem la el „acasă”. Urma să petrec seara acolo și dimineața să plec spre locul unde concubinul meu îmi demoniza sufletul deja ciuruit. De ce oare să-mi imaginez că negrul poate să fie mai negru decât nuanța pe care o cunoșteam deja ?

Cred că toate apartamentele din blocurile ridicate la foc automat pentru cărbunarii patriei sunt la fel de insalubre. Zona e săracă rău. Și oamenii îmi par săraci cu duhul. Pute a hoit și eu nu înțeleg, defel, ce mă mână în lupta asta cu necunoscutul. Ce-mi place atâta la el de-l tot caut neostenită ? In loc să caut rezolvări la problemele mele, eu mă refugiez în sordid, sperând să ce ? Sunt idioată, ce am ?

Individul prietenos, mieros chiar până la destinație, devine o țâră acru când ne cazăm în improvizația aia de locuință, cu nume pompos de apartament. Are în cameră o dormeză trântită între doi pereți înguști și o masă pe care tronează un calculator vechi cu o tastatură și-o cameră web, de la care (aveam să aflu ulterior) face videochat o amică bună și hăndrălăul ei, la cuplu, „că merge mai bine, străinii sunt încântați să vadă live, chiar să comande perversități, e mai hard și real în cuplu”, îmi zice. El e patronul videochatului, adică în cardurile deținute de el intră banii pe care-i muncește amica cu pulifricul său. In baia infectă, renovată în 1960, nu încapi dacă ai peste 100 kile și apa caldă nu curge. De mâncat ceva comestibil, n-aveai, așa că  rabd. El oricum visează la pomana porcului, deși se apropie Paștele.

Mă gândesc ce caut eu aici. No, ce-am căutat, am aflat, problema e cum plec de acolo ? Ăsta m-a mințit pe față, că face, că drege, regele junglei, ce să mai… Eu, credulă, am ajuns în vizuina lui și mi-e că se răzbună neplăcut dacă nu cădem la învoială măcar de-un sex fără orgasm din partea mea. Oricum, la cât de praf sunt de frica concubinului și datorită cercului vicios din care nu găsesc ieșirea, chiar nu mai contează un grăunte de umilință-n plus.

Dimineața mă spăl cu apă caldă din bidon, adus de peste drum, de la sor-sa. La vila unde locuiesc, cu tot cu frica, am jacuzzi imens în baia separată de restul casei, care fusese proiectat acolo pentru seri de dragoste fierbinte. Numai că n-aveam cu cine-l folosi, de vreme ce iubirea nici nu existase. Il lustruiam cu Domestos și priveam adesea cu jind, imaginându-mi cum mi-ar fi plăcut să fie. Lumânări parfumate, șampanie ori vin, sărutări pătimașe… Dar cu frica nu te poți săruta pătimaș și să-ți și placă. Până la urmă era casa lui, el comanda dacă bate vântul sau dacă se aprinde lumina. Cam așa stăteau lucrurile.

Aici, se desfășura un alt vis prost. Regele junglei se dovedise un popândău grăsun, transpirat și penibil, sexul fusese, evident, nemulțumitor și-mi doresc să mă car naibii mai repede, cu scârțâit de roți, neuitându-mă în urmă.

Cireașa de pe tort o lasă la final. Imi povestește, înainte să plec, la cafeaua de dimineață, băută undeva într-un restaurant de duzină din orașul negru, că vrea să vândă afacerea. Zic, ce afacere ? Cum ? Videochatul. Mă mirosise că am bani și voia să mă prostească. „1000 euro, nu e mult.” Zic, pe ce anume ? „Păi, cardurile care sunt înregistrate pe siteurile respective din afară, de unde se încasează banii.” Băi, ești nebun ? Cardurile goale se vând pe bani. N-am știut asta până acum. Da, dar dacă mă decideam să devin videochatistă cu acte în regulă, nici nu știam ce am de pierdut.

Noroc că n-aveam bani la mine decât de motorină și merinde. Videochatistul din Petroșani nu m-a mai contactat. Mai bine ! Visele urâte trebuiesc rememorate doar pentru a nu le repeta.

Aici astept provincia :

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s