Păpușica


Nu mă-ntrebați de ce-i zice Păpușica, că habar n-am. Știu doar că am trăit acolo, în cele mai paupere condiții de supraviețuit, acu’ aproape 30 de ani. Eram clasa a IV-a și am locuit într-un conac naționalizat, aflat în mijlocul lanului de porumb de la marginea de sud-est a Bucureștiului. Anul era 1988. Aveam o cameră mobilată drept dormitor, un hol îngust, care fusese transformat într-un soi de anticameră, cu o canapea plus ceva carpete pe pereți și o bucătărioară mică în care aveai direct acces când intrai în locuință. Nicio urmă de apă curentă, gaz, baie ori WC. Apa trona pe un scaun de lemn, într-o găleată cu capac, scoasă din puț în fiecare dimineață. La aragaz se folosea butelie, dar destul de raționalizat, că la Dămăroaia stăteai o zi întreagă la coadă și n-aveai noroc mereu să pleci cu butelia plină. Nevoile rapide sau nocturne ți le făceai într-un fel de găleată tot cu capac, poziționată în curticica interioară aferentă intrării din partea aceea a vilei. Găleata cu fecale o aruncau frecvent adulții la un WC săpat în fundul grădinii, în lanul de porumb. La el aveau acces cam toți colocatarii conacului.

Căci, fiind casă boierească naționalizată, fusese închiriată de comuniști mai multor familii, destul de sărace. In funcție de numărul persoanelor/copiilor din familia respectivă primiseră la repartizare una sau două camere, cu dependințe. Dar nimeni nu avea baie și parcă nici nu ne trebuia. Spălatul la lighean, folosind apă încălzită pe aragaz, era o regulă, nu o excepție, ca în zilele prezente când rămânem 2 zile fără apă caldă la robinet și facem ca trenu’.

Copiii din conac se hârjoneau veseli și neînfricați prin lanul de porumb sau în curticelele interioare ale celor câteva intrări ale conacului. Pe drumeagul ce dădea spre șosea, plimbându-ne cu câte o bicicletă mai mult stricată ori căruț de butelii sau jucându-ne alte jocuri (De v-ati ascunselea, Flori fete sau băieți, Baba oarba, Țară țară vrem ostași, etc) – demult uitate în era internetului wireless și a jocurilor pe calculator.

Iarna aia a fost de coșmar pentru mine. Eram la școală în oraș, undeva prin Berceni – Emil Racoviță și drumul meu zilnic însemna mers pe jos, prin nămeți, pe șosea vreun kilometru până la căpătul tramvaiului 34, vreo 4 stații de tramvai și încă vreo 3 de troleibuz 74. Dar îmi doream tare mult la școală, era singura mea reală bucurie și nu conta cât de greu, lung sau obositor era drumul până la locul unde mă simțeam iubită și apreciată.

                                                                    ****

Vremurile s-au schimbat cutremurător de repede în anii aștia. Doar borna kilometrică care indică 55 km până la Oltenița îmi mai amintea, trecând pe șoseaua aia, că acolo fusese (sau poate mai era încă în picioare) Păpușica. Chiar povestisem cu un client ce cunoaște zona, acum ceva vreme, lui nevenindu-i să creadă că zona aia pompos rezidențială acum era un imens lan de porumb cu doar 28 de ani în urmă.

Ca atare, m-a fulgerat ieri să parchez mașina în dreptul bornei 55 Km. Am traversat și am găsit drumeagul vechi, cumva în lateralul unei benzinării Noname, de unde nu alimentează mai nimeni. Am pășit temătoare și confuză, plină de amintiri și stări greu de descifrat, pe colbul dens, să vizualizez Păpușica sau ce ar fi putut fi în locul ei acum. De după peretele de beton al gardului împrejmuitor al benzinăriei, se ițește acoperișul cu țiglă roșiatică și turla acea înăltuță construită tot din cărămidă la aceeași culoare, vechi și neschimbate, așa cum mi le întipărisem în minte cândva. Ea e ! Revelația că totul în jur e nou – blocuri strident colorate, mai înalte, mai fără proprietari încă – și doar Păpușica cea roșiatică pare o bătrânică uitată de vreme în zona aceea, mă mișcă ciudat. Nu știu dacă mă enervează că mai e acolo sau mă bucur că încă e vie. Apropiindu-mă, văd că incinta e împrejmuită și se lucrează la partea de parter, este gletuit și i se trasează un nou aspect, în totală opoziție cu partea de cărămidă roșiatică de sus. Sunt anesteziată de uimire. Nu știu ce mă așteptam să găsesc când am decis să opresc, dar m-am încurajat, de sub vălul greu al amintirilor. Nu mai țineam mare lucru minte despre ea, o credeam demolată demult, n-avea cum să mai rămână în viață, mi-am zis. M-am înșelat, totuși. Scot telefonul să o fotografiez de la depărtare – ca un remember gen Michael la concert în 96 – și-n secunda doi observ 3 câini de talie medie că se reped lătrând fioroși către mine, de dedesubtul unei mașini parcate.

Intru puțin în panică, uit de Păpușica și reacția de tip „Luptă sau fugi” îmi ocupă instantaneu și total mintea. Incerc să îmi apăr picioarele golașe de eventuale mușcături și în același timp să lovesc cu geanta, spre a-i ține la distanță, imaginându-mi că nu prea voi reuși să scap neînsângerată din colții agresivi ai celor trei. La un moment dat, cineva din incinta Păpușicii strigă la câini să se retragă și ei urmează ordinul.

Scap basma curată și fac cale întoarsă spre șosea, pe drumeagul colbuit. Fiind aproape de șosea și trăgând cu ochiul înapoi, realizez că sunt urmărită din nou de câinii respectivi, parcă mai abitir de agresivi. Reușesc să traversez șoseaua în fugă și să ajung  nevătămată la mașină.

Imediat, îi mulțumesc Bunului că m-a ajutat să scap cu bine din colții micilor bestii, care doar își apărau teritoriul. Eu eram o intrusă și aveau tot dreptul.

Aici astept provincia :

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s