DRUM CLANDESTIN

Iată că ceea ce scriam sub titlul de „Revelație artistică”, acum câteva luni, a prins contur și este deja materializat în prima mea carte, numită „Drum clandestin”.

Povestea cărții:

Cartea s-a copt greu. De la idee până la produsul final au trecut mai bine de șase ani. Timp în care am crescut cu ea în gând, în suflet. Am abandonat ideea, am repus-o pe tapet. N-am avut încredere că voi reuși. Că se va vinde genul ăsta de literatură erotică. Povestea conținută între aceste coperți alb-negru este povestea mea, reală, tristă, dulce, învolburată, erotică, intensă. Este o carte la a cărei materializare au contribuit mult textele scrise – dulce amintire – cândva pe acest blog. Cel mai probabil, deși mă laud cu o memorie de elefant, nu le-aș mai fi putut repera pe toate. Practic, pot spune că pe acest blog mi-am exersat talentul, începând cu 2012, fără a fi o întâmplare că am început să scriu din plăcere. Ajungi mereu unde ai nevoie să ajungi pentru a te desăvîrși. Sunt absolut convinsă de asta!

Iată acțiunea:

Părăsită de mamă pe când avea doar nouă ani, violată de tatăl vitreg în adolescență și cu o tentativă de suicid la activ, Raluca pare a fi intrat în viață pe ușa din dos. Neglijată, abuzată, neiubită și neapreciată de cei care aveau obligația să o „învețe” bucuria și rostul vieții, atrage inconștient un debușeu interesant pentru a-și consuma pe fast forward stările lăuntrice care o domină…

Salonul de masaj erotic. Acolo poate crea o lume nouă, fascinantă care să o ajute să uite, să-și îngroape adânc durerea inadecvării. Și pentru că recreează încontinuu un tipar învățat în copilărie – tiparul de abandon emoțional – se dedă cu lejeritate unor aventuri grosiere, nebunești, care să-i mențină vie dorința de a trăi în pofida traumelor sale nevindecate.

Povestea Ralucăi trebuie privită deasupra profanului; ea este o călătorie surprinzătoare către descoperirea de Sine, un Sine pe care să-l iubești, să-l accepți și să-l onorezi, indiferent de calea lumească pe care a ales-o pentru a-și asimila lecțiile. Unde o va duce acest drum adesea clandestin și provocator pe care se aventurează entuziastă? Va reuși să surmonteze trecutul traumatizant? Află și tu, citind emoționanta poveste a Ralucăi.

Cartea se poate achiziționa de pe librăriile online Cărturești, Libris, Cartepedia, Diverta, LibrăriaOnline, Letras, Librăria Delfin, Piațadecarte.net.

Vă îmbrățișez pe toți cei care m-ați citit sau vizitat de-a lungul timpului. Desigur, vă cuprind cu generozitate anticipată și pe cei care îmi veți citi cartea și vă sunt profund recunoscătoare pentru privilegiul împărtășirii unei experiențe tabu.

Bărbat rafinat și foarte… însurat

„Jurnal de trăiri neortodoxe”

Miercuri, 20 septembrie 2017

            Orhideea mov mă privește tăcută de pe măsuța de cafea. E frumoasă și veselă ca posesoarea. Plină de flori, dar încă îmbobocită. Perfecțiunea ei misterioasă și fragilă este departe de a se fi încheiat. Frunzele de un verde lucios, intens îi sunt semețe. 

            Atitudinea face diferența în (aproape) orice împrejurare. Iar curajul nu are limitări. El te duce unde vrei tu să te ducă când îți dorești cu adevărat și nu depinde deloc de alții.

            Acum o lună mi s-a părut că… relația călduță mă satisface. Dar e de ajuns doar un semnal ca eu să recidivez și să mă angrenez într-o formă de duplicitate absolut hilară. Cu Robert am o relație specială. Nu pot să șterg cu buretele tot ce a existat frumos în viața mea înainte de Claudiu, doar pentru că… se pare că mă stabilizez. Nu încă. Echilibrul este  departe de a fi atins în noua relație, iar distanțarea și secretomania afișate uneori de iubitul meu mă determină să cred că ceea ce avem este o joacă care se poate întrerupe oricând. Am dubii. Părem două feline care se zbenguie încolo și-ncoace, atrase magnetic de același ghem de ață. Dar riscul de a fi atras de altceva mai interesant și de a da uitării obiectul adorației anterioare este destul de ridicat. Destinul e un păpușar cu acte în regulă, tare zgubilitic. Am mai pățit să mă rup de tot și de toate, în numele unei iubiri mistuitoare și atotcuprinzătoare și pe urmă să-mi pară rău că nu mi-am asigurat variante de rezervă. Și-am căzut în hăul depresiei pentru că nici măcar eu nu m-am putut prinde de mână. Noroc cu Universul, drăguțul de el, care mereu mi-a întins o plasă de siguranță! Nu, suferința nu va mai fi o opțiune.

            Deci, Robert, ohh… ce bărbat galant, scrobit, rafinat, bun la pat și… foarte însurat! Intre noi a fost din primul moment un formidabil click, m-am lăsat dusă de val fără să raționez. Și nu regret nicio secundă din cele petrecute împreună. Dacă între două semne de Apă există scânteie, ulterior se produce necontrolat energie nucleară. Pasiune pură.

            Eu sunt și voi rămâne o gheișă. Așa mă simt. Admit că puțini au avut privilegiul să mă perceapă așa, pentru că am mai multe dimensiuni și cadrul acesta nu-l folosesc într-un mod banal. N-aș avea cum. Nu pot oferi ce e mai bun din mine, nici măcar cea mai sofisticată teatralitate, cuiva care consideră ca sarcina lui e doar să plătească și nimic mai mult. 

            Probabil bărbatul ăsta sofisticat a intuit din prima gheișa din mine. Mi-a oferit ceea ce aveam nevoie și-astfel ne-am îngemănat într-o dulce amăgire care ține de luni de zile. Ne vom vedea și mâine, deși Claudiu nu știe detaliile acestei întrevederi. E un client vechi și foarte fidel, i-am amintit.

            Uneori chiar mă-ntreb de ce a trebuit să mă încătușez, îndrăgostindu-mă, când puteam doar să-mi explorez senzualitatea la infinit, în ciuda acestei nevoi iluzorii de penitență romantică.

            Habar n-am care dintre aceste nevoi va triumfa în final.

Psihologul din Giulești

„Jurnal de trăiri neortodoxe”

Joi, 14 septembrie 2017

Mă sună Marisa pe WhatsApp. Îi răspund azi, acu’ trei zile chiar n-aveam chef, eram amețită după o zi obositoare. Amica asta a mea, stabilită provizoriu mai aproape de Marea Mediterană, are fascinanta calitate – când te prinde – să nu te mai lase, măcar o oră, să mai faci orice altceva. Bine, poți fuma vreo cinci țigări pe pervazul bucătăriei, aia da. Și dacă îi spun că am treabă, nu pot vorbi acum, durează ceva până pricepe și închide apelul. Mi-e jenă, dar îi înțeleg cu blândețe moliciunea din reacții. Așa este ea! Zice de vreo zece ori că te pupă și „Hai bine, ne auzim când ai timp”. Așadar, îi răspund doar când știu că am timp berechet de flecăreală.

Bunăoară azi, după ce mă pune la curent cu agenda și evenimentele ei săptămânale, îmi prezintă și alte știri de interes general.

            — Auzi, îl mai știi pe psihologul ăla din Giulești, client de-al meu fidel, la care ai fost și tu de câteva ori? și o bufnește râsul dintr-o dată.

            — Mda, am fost doar o dată, că mi s-a părut dubios omul și locul unde-și desfășura activitatea, într-o magherniță situată la periferia Giuleștiului… Și tu mă știi pe mine, nu-mi place omu’ sau locul – ura și la gară, a doua oară nu mă mai prinde! Nu sunt în folosul comunității, nu fac pro-bono, nu fac ce nu-mi place…

            —  Fii atentă, am văzut la televizor, pe ProTv parcă, ce făcea omu’! Băi, nu-ți vine a crede! Eu am observat, în timp ce-i făceam masaj, mă uitam împrejur, prin camera aia de la subsol – știi că acolo avea el masa de masaj – , ceva mic care parcă sclipea, licărea într-un colț, acoperit cu ceva din sticlă ornamentală. Era cameră de luat vederi. Și ce crezi tu că făcea omul? Se filma în timp ce avea diverse activități pe acolo. Nu i-am zis nimic, că pe mine nu mă deranja, îi făceam strict masaj de relaxare, nu mă dezbrăcam sau faze de-astea…

            — Păi și ce ai văzut mai exact despre neicușorul cu pricina? Ești sigură că el era? întreb, nerăbdătoare, cunoscând-o pe amica care se tot pierde în detalii până să ajungă la esență.

            — Da, mă Ralu, ce naiba! Am recunoscut și pancarta cu „Psihologie clinică Psihologia muncii” atârnată deasupra locației. Căuta să-și angajeze, cică, ajutor la cabinet! Da’ el nu mai avea demult autorizație din aia de liberă practică. Au descoperit ăștia în anchetă. Și le promitea că le angajează și pe urmă le punea să se dezbrace, făcea sex cu unele mai prostuțe, le roda în câmpul muncii, izbucnește amica mea în râs.

            — Pfff, fată dragă, nu-i de râs! Omu’ poate că era psihopat și folosea instrumentele și metodele învățate să manipuleze, nu să facă bine.

            — Păi și naivele alea de ce stăteau, de ce acceptau? Auzi tu, să faci sex ca să te angajezi la un cabinet psihologic!

            — Se vede că n-ai întâlnit psihopați. Nici nu ți-ai dori. Eu am trăit cu unul în casă. Nu poți să-l dovedești. Poți doar să fugi, sperând că-și pierde interesul repede. Și tembelul ăsta le filma, crezi? Păi și ce naiba făcea cu filmările? Le vindea, le posta pe net, se masturba ulterior uitându-se cât e de macho? Ce, Doamne iartă-mă, făcea cu ele?

            — Băi, nu știu! Cert e că l-au ridicat! Asta a arătat la televizor, au fost mai multe reclamații de la victime. Că devenise un procedeu obișnuit pentru el, îți dai seama! Și acu’ mi-am pierdut clientul fidel, când o să revin în țară am cu un client mai puțin, concluzionează ea preocupată.

            — Lasă că ți-i înapoiez pe ăștia de vineri, mă ofer eu generoasă, chipurile. Huh, fata mea, m-ai cam dat cu roțile în sus. Trebuie să avem grijă. Dumnezeule, intri în casa omului sau vine vreun zdrahon la tine la locație și habar n-ai peste cine dai. Mica publicitate este marea surpriză. Cine știe ce l-o fi determinat pe idiotul ăla să acționeze astfel? Un descreierat. Am avut și eu diverși ciudați de-a lungul vremii, dar m-am adaptat. Te ia capu’, zău, îți vine să te lași de meserie.

             — Stai să vezi ce demenței am eu pe aici! Că bat Madridu’ și împrejurimile toată ziulica și… băi, latinii ăștia sunt numa’ cu gândul la sex. Latino-lovers, bine s-au intitulat! Și nu știu dacă să râd sau să mă-ngrețoșez când mă îmbie ca și când zici că eu n-am mai văzut scule! Când îi auzi că vai, uite ce mare și tare e, nu vrei să te servești? Acuma, la superofertă, pe de-a moaca, râde blonda înfundat în telefon. De zici că eu sunt cea mai mare nimfomană și duc, iacă, ditamai lipsa între picioare. Bleah! Adică, îmi zic ei, e muy bueno și masajul de relaxare, dar să mai pui ceva pe lângă, să fie complet. Noah, mă întorc, m-am hotărât. Nu mai rezist și am și cheltuieli prea mari. Căcat, m-am înglodat în datorii! își aduce ea aminte.

            — Hai că o să te întorci și o să fie bine, măcar aici viața nu e așa scumpă, chiriile. Mi-am adus aminte, încerc eu să-i schimb dispoziția, uite – apropo de psihologul cu creierii afectați – că mai aveam eu mai demult, tot așa pe cineva, o tipă, tot psiholoagă. Mă duceam acasă la ea și îi făceam masaj și ei și soțului, când era acasă. Erau mereu în conflicte. Ea cică era psiholoagă, dar era varză psihic, haotică, dezorganizată, cu mariaj cam pe butuci, uneori îmi povestea chestii intime de parcă eram eu pe post de psihologul ei. Băi, fix ăștia nu sunt capabili să-și facă ordine în gânduri și-n propria viață. Știi și tu cum e, cizmarul n-are încălțări, coafeza are părul nevopsit, noi, maseuzele nu ne lăsam masate de frica că am deveni dependente după o zi obositoare. Faci pentru alții, dar pentru tine nu faci. De ce tot timpul ai alte priorități?

Angoase competiționale

„Jurnal de trăiri neortodoxe”

Miercuri, 6 septembrie 2017

Cel mai mult mă distrează cum te dispută subtil doi bărbați care nu sunt liberi sufletește. Mă rog, în totalitate liberi.

Martin – fostul meu iubit – e însurat și e clar că nu va divorța niciodată. Iar acum realizez că, nici dacă divorța, nu-mi mai era de trebuință la ce gândire creață a început să scoată la  mezat, acum, când nu mai e nevoit de bunele conveniențe să se prefacă.

Prin comparație, Claudiu – actualul – este un tip mult mai dominant, pe el cel mult îl distrează angoasele competiționale ale fostului, dar pare genul detașat în ceea ce privește viitorul nostru relațional. Încă ține la Mia. Iar ea îl vrea, deși tehnic nu poate să-l aibă. E măritată în Germania. Recunosc că, dacă n-ar fi existat între ei impedimentul geografic dublat de cel matrimonial, nu mă băgam din start în această încâlcită poveste. Prea multă bătaie de cap, el pare că vrea și-n căruță, și-n teleguță, iar eu încă mai am de furcă cu reminiscențele trecutului și mă străduiesc să-mi controlez reacțiile exagerat emoționale. Dar în condițiile date, înclin să cred că Mia va renunța singură, mai devreme sau mai târziu.

În ultima vreme, șeful meu Martin are o purtare asemănătoare unui copil de grădiniță. Se simte încolțit de maiestuozitatea afișată natural de Claudiu și a intrat în competiție cu el, fără ca nimeni să-i ceară asta. Probabil fără să conștientizeze. Și – categoric – fără șanse de izbândă. Când a revenit acum două săptămâni de la Belgrad cu ciocolata aia ieftină, pe post de cadou, mi-a aruncat în treacăt că el atâta cadou îmi face, în schimb Claudiu, vezi Doamne, îmi cumpără buchete de nu știu câte flori și e infinit mai generos. Într-o altă discuție, total neadecvat, a amintit că el are doar Passat, nu Range Rover ca actualul. Adică, serios, băi băiatule, te-ai lovit? Te doare la orgoliu că nu mai ești acolo? Cine ești tu, dragă Martin? Ia să rememorăm. Un egoist ordinar cu pretenții întârziate la premiul pe care ai fi putut să-l ai cândva pe de-a-ntregul și fără un efort deosebit. Doar să vrei. Dar n-ai mai vrut. Când eram singură și disponibilă, nu mai eram interesantă. Nu eram o prioritate. De ce să te mai compari cu actualul, tati? Tu ești istorie sentimentală de nerepetat și acolo vei rămâne. Am zis.

Când apăruse Mia în peisaj la începutul lui august, situația inedită m-a ispitit să-i dau peste nas. Fiindcă lucram împreună și mai luam câteodată prânzul sau serveam cafeaua de după-amiază, am profitat de apropiere și i-am povestit zâmbitoare ce am făcut noi trei în trei, iar domnul Martin a sărit ca ars:

— Tu ești nebună? Abia ai două luni cu omul ăsta și deja îi permiți cam multe! O să i se urce la cap! Trebuia să mai aștepți!

— Și crezi că nu mai face ce-i trăznește prin cap dacă nu-i dau eu voie? Sau cum? Că-mi convine, că nu-mi convine, aia e. Voi vedea cum decurge. I’ll take my chances. Și de ce să mai aștept? Mai bine să știu de la început la ce mă înham și să văd ce hram poartă. Vreau să mă conving dacă pot sau nu pot să duc povestea asta. Ei doi au avut ceva ani de drăgăleală împreună, iar el putea să nici nu-mi spună că vine și să se-ntâlnească pe ascuns. Inventa vreo plecare, o delegație. Ce naiba, mă? Tu crezi că eu fac parte din tagma nevestelor rigide și naive care trăiesc cu sentimentul că au bărbatul la degetul mic? Și când colo dumnealui, soțul, are giumbușlucurile lui, că doar a învățat cum să manevreze situația. Am apreciat că a avut tăria și sinceritatea de a pune cărțile pe masă. Să vedem fiecare cum stăm. Nici eu n-am vreun trecut onorabil în ochii majorității bărbaților. Tocmai „handicapul” ăsta moral m-ar putea avantaja acum pentru a acționa diferit. Dacă n-am fost o femeie comună, nu-mi pot permite nici acum să fiu la fel ca restul femeilor… Știi tu… directive, ultimatumuri și constrângeri. Că fuge mâncând pământul.

— Păi și cum e? V-ați tras-o? Cum e cu încă o femeie?

— E mișto, îți dai seama, excitant, dar cred că e diferită perspectiva unei femei față de cea a unui bărbat. Puteai și tu să o faci, să vezi pe pielea ta cum e cu două femei, când ți-am propus să mergem cu tipa aia bunoacă, cum naiba o chema, că am uitat… Esther, parcă.

— Păi trebuia să plătim… și dacă nu era ce trebuie?

Aniversare

„Jurnal de trăiri neortodoxe”

Vineri, 1 septembrie 2017

S-au împlinit mai bine de șapte ani de când lucram, pe bază de comision, într-un salon de masaj erotic. Erau săptămâni în care mergeam la muncă doar să consum motorină și lipsa acută a resurselor financiare în acel moment mă nemulțumea, trăiam de pe o zi pe alta. Deși acceptasem, în urmă cu câțiva ani, eticheta de femeie ușoară venită la pachet cu intrarea în această lume a plăcerilor senzoriale nebănuite, sperând venituri serioase, iată, mă aflam într-un punct mort. Însă lupta pentru supraviețuire m-a împins către pasul decisiv. Am plecat de acolo cu scârțâituri de roți și visuri o mie, luându-mi libertatea de a fi maseuza independentă, asumându-mi nebună și o grămadă de riscuri atașate ineditului experiment. Masajul la domiciliu presupunea pătrunderea în casele unor necunoscuți, securitatea nu-ți era garantată, nici măcar în teorie, ca înainte, la salon. Era loterie curată. Așadar, nu prea știam cu ce se mănâncă noua provocare, dar am dat anunț de prestări servicii, pentru că mă bazam pe ceea ce știam să fac și pentru că… facturi de plătit. Telefonul a început să sune, nesperat, cu mult aplomb. Am început de jos, cum se spune, cu un tarif modic, am înghițit și multe nedreptăți, am muncit și pe degeaba, am fost umilită de multe ori. Poate cei care au făcut-o nici nu știau că suferă de complexe de superioritate și eu eram, probabil ca alte fete asemeni mie pe care le frecventau, prada perfectă de folosit pentru defularea frustrărilor și a aroganței tipic masculine. Pesemne că, în bezna mea mentală de atunci, fiind tare ultragiată emoțional, cu răni nevindecate, asta ceream inconștient să mi se întâmple!

Astăzi unele persoane, care m-au cunoscut cândva drept o fată care se mulțumea cu puțin, care se oferea pe tavă, umilă, supusă, haotică, se simt indignate de indiferența pe care o manifest față de ele sau oameni asemeni lor. Probabil consideră că m-am ajuns și fac figuri!

Eu consider doar că am evoluat și că, în sfârșit, mă respect și mă iubesc așa cum meritam dintotdeauna și nu mai dau doi bani pe aprecierea celor care, cândva, nu dădeau doi bani pe mine! Dacă eu am urcat pe scara evoluției, iar alții au rămas pe aceeași treaptă, a cui o fi vina?

Câtă vreme ai viață în tine, nu renunți să abordezi noi drumuri. Incerci totuși să eviți indicatorul „Drum fără ieșire”.

Un săgetător autentic

„Jurnal de trări neortodoxe”

Marți, 23 august 2017

            Uneori îmi vine să mă ciupesc. Probabil regresez în stadiul de copil care vrea totul acum, un copil care nu a fost învățat, cu blândețe, că așa ceva au mai încercat și alții – mulți alții – și nu le-a adus decât consecințe greu digerabile. Iar după ce au observat cum se așază circumstanțele când îți dorești, dintr-o dată, prea mult, oamenii au inventat zicala „Cine aleargă după doi iepuri, nu prinde niciunul.”

            Marius e un Săgetător autentic. Știe exact ce vrea. Și știe și cum să obțină. E corect, dar detașat. Nu vrea bătaie de cap. S-a dedicat muncii sale, lucrează într-o multinațională și călătorește foarte mult în străinătate, în scopuri de business. Are undeva spre 40 de ani și nici gând să se adune după drumuri sau să îngroașe rândul lumii tradiționale. E un fel de a fi care-l reprezintă. Înalt cât toate zilele, slab cât toate nopțile fără stele, chipeș și ștrengar, are în pantaloni o minunăție de bijuterie pe care o utilizează, cu aplomb, ori de câte ori întâlnește o femeie senzuală care-i incită apetitul sexual ajuns la apogeu.

            Avantajul meu major, fiind maseuză cu ștate vechi pe forumurile destinate plăcerilor cumpărate de bărbați, este că nu am nevoie să ies prin cluburi să agăț masculi și să-mi liniștesc libidoul. Mă rog, nu aveam. Sau așa credeam. Chiar dacă majoritatea celor care mă vizitau erau banali spre plictisitori, lucru care mă plafona erotic, când și când mai apărea la orizont un veritabil exemplar. Pe care nu doar că nu aveam de gând să-l refuz, ci chiar eram în stare să sar pe el, să-l domesticesc, să-l ațâț, să-l înlănțui, doar ca să-mi satisfac pofta de excentricitate și să mă așez ofrandă pe altarul sexualității feminine.

            Venea doar dimineața devreme. Pe la 7:30, deja suna la interfon. Apoi, până să-și înceapă activitățile profesionale, era și masat bine pe corpul lui lunguieț și satisfăcut sexual de cel puțin două ori. Sexual era magie, chimie, o nebunie. Corpul meu tremura, vibra, dorea, era nesătul. Nu era o senzație nouă, căci avusesem privilegiul să dansez pe toate scenele erotismului, să mă dedau celor mai perverse experiențe.

            Nici n-am încercat să sper că am putea dezvolta mai mult decât ce se-ntâmpla în patul meu, la ceas matinal. Marius marca detașarea lui foarte profi. Plătea de fiecare dată. Și asta însemna clar că plătește ca să plece, fără a i se cere explicații sau a fi deranjat când i s-ar fi pus femeii pata. De aceea, mulți tipi bine preferă să meargă la „profesioniste”. Pentru că, invariabil, civilele încep să abereze inutil, să croșeteze idile care nu există, să condiționeze sexul prin timp petrecut împreună. Și bărbatul se simte încorsetat și sufocat. Sexul însoțit de această coplată se dovedește fair enough pentru mascul.

            Ieri a revenit de pe meleaguri străine. Și mi-a scris pe telefonul de serviciu. „Hey, chiquita! Când ai timp să ne vedem?” Instant, mi-am simțit vulva pulsând. O senzație fiziologică firească pe care n-am simțit-o alături de Claudiu niciodată, în cele trei luni de când suntem împreună. De ce ne atrag atât de mult bărbații pe care nu-i putem avea decât sexual? Fir-ar!

            Mi-a trecut prin cap să fac o năzbâtie. Știam că pe iubitul meu îl excită ideea ca eu să fac sex animalic cu altul, ne imaginam asta, folosind-o pe post de afrodisiac mental, în partidele noastre de amor. Mi se părea suficient de deschis cât să încerc. Vedeam eu dacă ieșea ceva pozitiv din asta.

            — Iubire, m-a căutat Marius. S-a întors din America și vrea să ne vedem.

            — E client de-al tău? Păi și ce mă întrebi, de fapt?

            — Da, e client. Un altfel de client… adică… știi, am făcut de toate împreună, până să ne cuplăm noi doi.

            Michiduță, demonul interior, era încă furios pe faptul că, acum două săptămâni, la Orhideea Gardens, Claudiu îi acordase prea multă atenție Miei. Și parcă mă invita să plătesc o poliță.

            — Uite care e treaba! Eu credeam că ne iubim! Dar dacă tu vrei și cu alții, n-am nimic împotrivă! Ce aș putea avea împotrivă? Că tu oricum faci ce-ți tună și chiar dacă m-aș opune, cum aș putea ști că nu ți-o tragi cu fiecare client care-ți vine, chipurile, la masaj? Fă ce vrei!

            Și mi-a închis telefonul în nas.

            M-am blocat. La reacția asta brutală chiar nu mă așteptam. Nu mi-a mai răspuns la apeluri și asta mi-a semnalat că am făcut-o de oaie grav de tot. Mi-a scris, într-un târziu, doar un mesaj sec.

            „Sunt în cazino. Nu pot vorbi. Nu mă aștepta în seara asta.”

            E vreun nenorocit de test al hazardului?

Sâmbătă, 26 august

            Am reușit, în sfârșit, să dreg busuiocul. Mi-a luat câteva zile, dar povestea mi-a folosit ca să-mi dau seama ce vreau de fapt. Vreau sex cu strigături urmat de singurătatea atât de dezolantă și acaparatoare sau vreau o relație călduță, care ar putea să înflorească spre fierbințeală ulterior? Cu acest Marius, dornic doar de sex, știu că nu pot accesa mai mult. În schimb, Claudiu poate deveni în timp ceea ce am nevoie. Sau nu! Dar prognosticul înclină serios în favoarea bărbatului care a înțeles că e natural să fiu dorită și, previzibil, după ce i-a trecut furia, a revenit la sentimente mai bune.

            Am știut să-mi păstrez, de-a lungul vremii, un farmec adolescentin. Uneori și trupul îmi șovăia între fetiță și femeie. Mă arătam mai autentică în artificiu decât într-o sinceritate pretinsă la comandă. Așa că zilele acestea am plătit bilet orgoliului către o destinație de unde să nu mă poată domina și m-am pisicit pe lângă Claudiu suficient de languros cât să-l determin să uite repede nefericitul incident.

            Să ai alături o făptură frumoasă și dorită le dă pe dată bărbaților o incomparabilă valoare, chiar dacă sunt urâți și lipsiți de farmec. În fapt, ăsta este substratul psihologic al acceptării unui oarecare compromis. Să nu mă dezmint! Sunt o partidă grozavă pentru Claudiu, iar asta îmi aduce puncte bonus, chiar dacă nu sunt prea „cuminte”. Pesemne a realizat că, în viața fiecăruia, apar unele ființe esențiale in strictu sensu, care te conduc dincolo de limite, pe când ceilalți n-o să reușească nici măcar să te scoată din carapacea propriului sine.

Maseuză cu ștate vechi caut angajare

„Jurnal de trăiri neortodoxe”

Vineri, 18 august 2017

            — Uite, am găsit un anunț cu un salon de masaj de vânzare, îmi aruncase pastila mai demult Casian, după ce încheiasem încă un masaj bun de relaxare, făcut cu simț de răspundere, fiindcă, oricum, nici nu știam altă metodă. Nu vrei să-ți faci propriul business?

            — Păi sunt foarte multe acum, e concurență acerbă, dar probabil și doritorii de plăceri erotice plătite s-au înmulțit. Mai greu cred că este cu fetele angajate, să le găsești, să le pregătești, să le motivezi, să le păstrezi. Am fost la Amazonia, la interviu, nu știu dacă ți-am spus. Tipa care are salonul ăla este o fostă maseuză. 

            — Ai lucrat și acolo?

            — Aaaa, nu, n-am avut șansa, să zic, pentru că nu m-au contactat ulterior, probabil nu m-am încadrat în standardele lor. Am fost, prin 2010, înainte să încep pe cont propriu, apoi am forțat norocul și la MonAmour, însă acolo, trebuie să recunosc, se regăseau numai fotomodele. Cam grețoase, dacă-mi ceri părerea despre atitudine, dar fizic erau super mișto, țâțe, cur, craci, blonde, brunete, tot ce vrei.

            — Nu vrei să-ți cumpăr salonul ăsta de masaj? revenise Casian la subiectul inițial. Văd că cere 5.000 euro pentru transfer, mai negociem ceva și chiria în zonă e rezonabilă. Cred că te-ai descurca, ești fată deșteaptă, ai studii de management. Apoi, ți-l pui ca lumea pe picioare și te faci patroană de salon.

            — Hmmm, dacă ar fi așa simplu! Poate acum câțiva ani aș fi acceptat bucuroasă și încrezătoare propunerea ta! Dar fetele pe care le-am tot întâlnit, în ultima vreme, de care gem mai toate saloanele de masaj erotic acum, sunt tot mai paralele cu fenomenul și e foarte provocator să menții o politică “only erotic massage”. Adică, dacă mă-nțelegi, nu vreau să dau de belele și să mă calce mascații.

            — Mda, aici trebuie să recunosc că îți vei asuma niște riscuri, masajul erotic cam este la limita legii, nu știi ce se poate întâmpla în cameră sau când apare vreun client fals și linia de demarcație e destul de fină.

            — Mulțumesc pentru propunere, mă onorează gestul tău, i-am spus atunci, însă am încredere doar în ceea ce pot face cu mâinile mele, nu mă pot pune gaj pentru iresponsabilitatea unor fetițe nu neapărat dulci și, totuși, destul de imature.

Puiul și povestea abandonului

Manualul de Limba și literatura română de-a V-a era foarte gros, mi-l aduc exaltant aminte. Adoram să citesc, deși nu orice citire trezea în mine o emoție primară, originară, autentică. Unele erau, cum să vă zic, călduțe.

Și totuși, în acest manual sălășluia cuminte o povestioară care mi-a marcat profund întreaga copilărie. Scoatea din străfundurile mele o durere adâncă, defula toată neputința, tristețea, emoția deznădăjduită a rămânerii în urmă. A abandonului.

E povestea „Puiul” de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. O recitisem de mii de ori cu aceeași înflăcărare și fix când ajungeam la partea în care puiul împușcat în aripă, care nu putea să zboare și să susțină o călătorie lungă, alături de frații lui, începea să se tânguie patetic și dezolant, eu eram în pragul colapsului emoțional. Lacrimile mă inundau cu forța unui torent, fără să știu de unde vin, fără să înțeleg de ce doare atâta pasajul ăsta și câtă energie deznădăjduită exploda în rărunchii mei de copil prematur îndurerat. Mult timp nu mi-am dat seama. Eram practic puiul părăsit, dar fără de vină, căci nu ieșisem din cuvântul măică-mii. Cu toate astea, zborul ei a primat, înainte de a-mi încheia eu lecțiile.

Acum, la multă vreme după episoadele tânguitoare, am înțeles că rănile reapar, cu ajutorul unor triggeri emoționali, ca să se poată vindeca. A fost atât de greu ani de zile, încât uneori nu-mi doream decât să vină crivățul și să sufle moarte peste mine. Să rămân „cu degetele ghearei împreunate ca pentru închinăciune”.

Dar Dumnezeu, drăguțul, avea un alt plan cu mine, mi-a îndurat toate lamentările și m-a călit cathartic. Mă simt enorm de recunoscătoare!

Despre vise și visuri

Acum câteva luni, când mă aruncasem deja pe drumul fără întoarcere, în tumultul editării cărții mele de debut, în regie proprie, am avut un vis premonitoriu. Am știut că este prevestitor cu toată ființa mea când m-am trezit, deși mintea refuza cu înverșunare să creadă. Aruncasem mult gaz pe focul ăsta. Însă subconștientul își luase sarcina în serios și, în răspărul aspirațiilor mele conștiente, mă avertiza asupra obstacolelor. Nu mai știu dacă și nenorocirea aia de planetă pe numele ei de gală Saturn intrase în zodia Peștilor, ca să conlucreze malefic și să-mi pună și mai multe bețe-n roată și piedici, dar… semnele mă atenționaseră corect.

In vis se făcea că mă aflam într-un soi de palat sau casă boierească, într-o aripă secundară, în partea destinată servitorilor. Eram în fața unei scări de lemn, știți, din aceea cu trepte care scârțâie sub greutatea pașilor, un zgomot pe care ai da orice să-l înăbuși (și pe care l-aș asemui cu „gura lumii n-o închide nici pământul”) pentru a-ți putea concentra atenția asupra urcării. Numai că, în visul meu, acelei scări îi lipseau câteva trepte. Suficiente cât să nu pot face saltul, chiar dacă m-aș fi avântat. Știam că vreau să urc. Știam că am nevoie să urc. Chiar dacă furișat. Nu prea mi-e clar de ce mă furișam. Și priveam nevolnică, descumpănită la partea de sus a scării, unde îmi doream să ajung și totuși lipsa treptelor mă împiedica să-mi împlinesc cu lejeritate obiectivul. Părea că o droaie de nepuțințe se spărgeau de țărmul existenței mele.

Ei bine, lunile acestea am trăit, în viața reală, lipsa treptelor. Emoțiile negative au năvălit afară și s-au cristalizat într-un sentiment de stagnare, în obidă, în frustrare. Cu cât le accept mai repede, cu atât ele vor pleca în treaba lor, au treabă multă, să-i bântuie și pe alții. Că doar n-oi fi eu vreo specială, să se mute-n ograda mea pe termen nelimitat, mi-am spus.

Visul despre scări este sinonim cu ascensiunea în viață. Înălțarea, creșterea, dezvoltarea. Iar a visa o scară căreia îi lipsesc treptele este un semn al posibilelor dificultăți pe care le vei avea în calea ta. Pentru a le depăși, trebuie să îți recapeți încrederea în tine și abia atunci vei putea găsi energia și puterea de a face față oricărei probleme care ar putea apărea. Scara căreia îi lipsesc treptele arată că nu este întotdeauna ușor să urci, nu ai mereu în fața ochilor punțile de legătură între punctul A și punctul B, de multe ori te îmbeți cu un miraj, dar viața este o provocare sublimă. Învață cum să faci față capcanelor și evenimentelor neprevăzute din viața ta. Înțelege că, după ce îți vei depăși cele mai mari probleme existențiale, vei putea realiza ceea ce îți dorești cel mai mult în viața ta!

Revin la cursul visului premonitoriu. După ce am zăbovit o vreme în neputința mea lascivă, cotropită de o armată de lacrimi, gânduri contradictorii, critice și ambiții care strigau în mine să-mi depășesc orice ar fi condiția, ideea salvatoare m-a pocnit direct în moalele capului. Voi urca pe scara principală, de piatră a conacului, mi-am zis. Voi accepta riscul de a fi dibuită, arătată cu degetul, poate chiar pedepsită.

Nu doar că n-am fost reperată până când am ajuns sus, pe palierul impozant. Dar am avut și vreme să-mi trag sufletul într-o cameră nelocuită, dar dichisită cu cele necesare. Dimineața, când m-a descoperit guvernanta sau ce era femeia aia care se ocupa de bunul mers al clădirii, parcă mi-a simțit sfârșeala interioară, după chinul emoțional îndurat toată noaptea. Și ne-am privit cu subînțeles. Eram în siguranță. M-am trezit inundată de sentimentul unui noroc chior. Băi fată, chiar se poate să depășești orice obstacol. El are putere în mintea ta doar până îți învingi frica! Voi învăța așadar lecția până la capăt, voi rămâne deschisă oportunităților și fidelă valorilor mele, știind că dacă eu fac tot ceea ce îmi stă în putință, Universul va face tot ceea ce este mai presus de mine.

„Căci nu problemele din viața ta sunt cele care te definesc, ci cum acționezi și te recuperezi în urma lor”, spune Raluca, eroina mea din Drum clandestin.

Provocatorul de plăcere, ep.3

(urmare de aici )

Era ultima mea zi de solitudine conjugală. Marți, Claudiu se întorcea din delegația care-l reținuse prin Dobrogea mai bine de o lună și jumătate. Așa că, seara am desfăcut o sticlă de Porto Cruz și mi-a turnat lacomă din licoarea dulceagă. Viața e scurtă și e bine s-o trăiești uneori în pripă. Să iubești mult, să bei mult, să râzi mult, să te bucuri și mai mult. Am asezonat vinul cu „Confesiunile unei fete rele”, recent achiziționată. In scurt timp, Porto-ul și-a cucerit efectul în corpul meu și, impulsionată de femeia independentă și rea ce se devoala în cartea abia începută, m-a stârnit o idee zurlie.

            Trebuia să îi arăt nătărăului că ce se câștigă cu ușurință se pierde la fel. Mai ales când doar crezi că ai câștigat ceva. Facebookul nu era încă blocat și-l văzusem activ, ba chiar îmi trimisese un șuvoi de “Ce ai măi, dar chiar nu ți-am plăcut?”

            — Ba da, tocmai asta-i, răspund la mesaj, penetrând direct în atmosfera tensionată de frustrarea lui, că m-am și masturbat pe urmă, gândindu-mă la tine și m-am ofticat că ai trezit asta în mine.

            — Și atunci ce te-a apucat?? Te-ai masturba acum??

            — Ai fost un… pff, cum să zic… mitocan? bine, nu mitocan, nu ai avut bun simț! Cum am scris și în mesajul de pe whatsapp! Adică… bere cu băieții la 11, my ass! Vrăjeală din asta să vinzi fetițelor necoapte de 25, probabil erai neterminat.

            — Nu te mint! Am fost la grătar.

            — Și înțeleg perfect dacă ai fost cu altă femeie, ideea era să spui cu cuvinte.

            — Nuuuuuu…

            — Să scrii, băi fată, scuză-mă, nu pot vorbi, ne auzim mai încolo sau peste 3 ani, când mi se scoală iar.

            — Înțelege, te rog !

            — Dar tu mort în păpușoi, adică m-am și gândit că aia a fost, adică un sex oral scurt și relativ neprihănit și te-ai plictisit deja! Ce jalnici sunteți, drăgălașilor!

            — Nuuuu! Te rog, încetează!

            — Dacă doar în asta stă bărbăția ta, prefer să rămân doar cu gândurile perverse, o să ruleze o vreme și apoi, când nu-și mai fac efectul, o să îmi vine altă idee, alt bărbat eventual. Ca să revin la chestia cu grătarul, că se pare că n-ai priceput cum gândesc… și pe lună dacă te duceai, aveai internet!

            — Ai spus că lucrezi, exagerezi!

            — Deci chestia asta nu ține, e jalnică… pur și simplu ai vrut să te joci cu mine, să-mi lași impresia că m-ai avut și hah! nu mai îmi trebuiești.

            — Nu e așa. Termină…

            — Câtă vreme nu ai răspuns la umila mea întrebare, căci oricum îți spusesem că lucrez, îți trimisesem și captură de laptop și tu nu le aveai cu cititul, ei bine, aia a fost. Frumos, scurt, intens!

            — Cât ai băut acum? De ce mă  superi??

            — Deja două pahare de Porto Cruz and counting… Băi, la drept vorbind, nu a murit nimeni, zicând iartă-mă, poți să zici aceste cuvinte, că nu-ți scade demnitatea!

            — Nu am fost cu nimeni! Jur!

            — N-ai priceput, nu mă urmărești, puteai să fii, nu cu una, cu două sute deodată, dacă te ține instrumentul. Deși mă îndoiesc! Însă vreo trei – patru cuvinte puteai să scrii. Fucking idiot!

            — Ups! Nici mădularul nu mă ține acum?? Vino la mine să-ți arăt!

            — This is my new fucking personality, meet my Sonia, she is the most gorgeous one!

            — Adu-o și pe ea!

            — Neah, nu meriți!

            Deja mă plictisisem să-l batjocoresc. Bleah, bărbații ăștia sunt atât de tontălăi, o adunătură de leneși care o întreabă, la drumul mare, pe cucoană dispusă “muieți-s posmagii?” Bașca, nu înțeleg lucruri simple. Bate fierul cât e cald e cât se poate de adevărată la femei. Dar, din păcate pentru el, nu apucase nici să mă-ncălzească. L-am blocat și pe facebook, fără să-i mai urez succes la femei nefericit măritate prin provincie. Astea de București sunt prea sofisticate pentru un astfel de specimen.