Ratacita

 

Am intalnit omul cu suflet cald si mare din nou. Deghizat in Mos Nicolae.

Am stat la palavre indelung, asezonate cu expresso cu lapte si ceai verde. Era pranz. Era bine.  Lume multa in jur. Zgomotele de fundal aproape ca m-au nimicit la un moment dat. As fi vrut sa fiu linistita, dar ma urmarea o himera. I-am spus-o si lui. I-am povestit mici pasaje din viata mea. Cateva din neimplinirile mele sufletesti. M-a ascultat calm, rabdator, cu toate ca nu reuseam sa fiu coerenta in exprimarea fiecarei idei. Totusi, imi citea gandurile. Ne trezeam vorbind amandoi deodata, exprimand poate acelasi lucru cu alte cuvinte.

Ma intrebam de ce.

Zilele astea m-a luat un dor teribil de mama. De ea, asa cum ar fi trebuit sa fie. De ea, asa cum mi-am imaginat-o mereu in mintea mea ca as fi vrut sa fie. N-am inteles nici pana azi de ce prapastia spatiala s-a transformat intr-un hau greu de conceput, dar vizibil afectant. N-am inteles de ce n-a putut ierta, cu tot sufletul. Acum ceva vreme, mama ei, femeie cu carte putina, dar patrunsa de intelpciunea vietii traite modest, i-a spus: “Tu ai gresit mai mult ca ea si eu tot te-am iertat ! Indiferent ce ai facut, ai fost copilul meu si te-am iertat !”

I-am scris ca mi-e dor de ea. Ca ii urez tot binele si sanatatea din lume, caci daca macar una dintre noi doua este bine, tot este un castig.

Cineva m-a acuzat candva, nu demult, ca-s ratacita rau prin viata asta. Ca sa poti face asemenea afirmatii despre o persoana, si care sa nu fie doar asa, gratuitati, e musai sa-i cunosti istoria din fir a par. Sa-i cunosti neimplinirile, sa-i intelegi lipsurile, sa-i experimentezi  senzatiile, sa-i plangi tristetile, sa-i traiesti bucuriile, sa-i asculti tacerile, sa-i uiti amintirile neplacute (desi e tare dificil) si mai apoi sa inveti alaturi de ea sa te infrupti din viata, asa cum a reusit sa si-o cladeasca. Sa mori cu sufletul si mintea ta si sa renasti cu sufletul si mintea aceleia. Daca dupa ce faci toate astea, mai crezi ca e ratacita rau prin viata, inseamna ca probabil asa este.

Lipsa unei adevarate familii mi-a lasat goluri adanci, mi-a scrijelit atat de tare sufletul incat si azi, la “venerabila” mea varsta, realizez ca de acolo au plecat toate relele. Ca unele au fost rele, ca altele au fost bune…hmmm, niciodata nu m-am ascuns. Am recunoscut mai ales fata de mine insami ca sunt limitata, ca am gresit si m-am rectificat cand am fost in stare si n-a fost prea tarziu. De fapt, niciodata nu e prea tarziu. Linistea inca nu s-a asternut. Inca o mai astept. Impacarea cu sine este relativa, din moment ce inca ma domina demonii trecutului. E un proces lung si anevoios, departe de a se fi incheiat. De cate ori sustin ca sunt bine, e doar o chestiune de moment. Nu e gresita, e ceea ce simt atunci. Dar….

Ca am ajuns azi sa fiu (sau nu) o ratacita prin viata, are prea putina importanta. Vreau sa leg o punte de legatura cu mama, din nou. Am nevoie macar de apropierea ei morala. Si atat. Am nevoie sa inteleaga ca am nevoie de ea, ca o vreau in viata mea, fara a ma judeca, fara a ma admonesta, fara a ma feri de privirea ei, impersonala adeseori.

Astazi nu scrie maseuza. Astazi nu scrie niste macar Eul meu feminin. Astazi scrie doar un suflet trist. Care a avut si azi, de Mos Nicolae, parte de zambete. De alinare. De descarcare. Si de un cadou.