Revelație artistică

Mereu am crezut că arta se naște din suferință. Sau măcar din empatie față de condiția umană, în general, și față de oamenii pe care-i întâlnești în drumul tău, în particular.

Acum o vreme am luat o pauză. Pandemia m-a obligat să opresc jobul care mă consacrase pe nișa destul de îngustă a masajelor bucureștene și apoi mi-a fost greu să-mi regăsesc direcția. Am încercat ceva cursuri și câteva joburi, care nu se mulau deloc pe personalitatea mea psiho-emoțională, care nu-mi aduceau satisfacție, ba chiar observasem doar obstacole în a mă reorienta profesional. Și mi-am adus aminte ce am recitit, acum un an, în cartea „Viața ca o țeapă” a lui Alan H Cohen :

„Orice carieră căreia îi lipsește scânteia de creativitate este compromisă. Dacă singurul lucru pe care-l primești pentru munca ta sunt banii, înseamnă că primești scandalos de puțin.”

Și-am realizat că nu am trăit tot ceea ce poate uneori m-a copleșit pentru a rămâne doar un tabu dosit bine în cotloanele uitabile ale minții mele. Și mi-am adus aminte că, prin 2018, începusem să scriu fragmente din viitoare mea carte de memorii ale unei maseuze și chiar făcusem o promisiune că, până peste 10 ani, adică 2028, manuscrisul meu va fi tipărit și oferit publicului curajos, care nu consideră ca pudoarea îl caracterizează și care agreează varietatea de senzații și emoții în descoperirea de sine și de alții. O vreme mi-am tăgăduit creativitatea. M-am îndoit că aș putea scrie suficient de bine încât realmente să fiu citită, chiar și numai pe net. Cu atât mai mult să fiu tipărită de o editură. Auzisem că scriitorii debutanți nu prea sunt băgați în seamă și, oricum, și dacă ar fi publicați, aproape nu ar câștiga nimic de pe urma scrierilor lor. Reflectasem, firește, și la domeniul despre care începusem să scriu și știu prea bine părerea multora despre lumea aceasta fragilă în care eu m-am dezvoltat și cunoscut cel mai bine, dar care nu este agreată social.

Dar apoi, într-o minunată zi, el, manuscrisul neterminat, uitat undeva, în laptop, mi-a dat ghes. Mi-a transmis aproape telepatic așa :

„Eu sunt ca și copilul tău interior pe care ani în șir l-ai neglijat, neștiind ce diamant neșlefuit ai la dispoziție . Chiar dacă alții nu mă vor iubi, mă vor eticheta, respinge, judeca, tu ai nevoie să mă termini și să-ți verși afară povestea. Chiar dacă nu vei câștiga bani din această scriere, vei avea satisfacția de a-ți duce la bun sfârșit proiectul de suflet. Căci un scriitor nu scrie pentru că vrea să câștige bani, un scriitor scrie pentru că are talent.”

Adrenalină sau stabilitate ?

Ii plăcea să trăiască înfometată clipa, ca mai apoi tot ea să se lamenteze de efemeritatea prezentului.

Pe de o parte, momentele de pasiune înflăcărată te pot arde suficient cât să nu-ți mai revii; este știut faptul că văpaia consumă iute resursele și, dintr-un instinct firesc de autoconservare, nu poți zăbovi mult pe tărâmuri incandescente pentru că ai o durată de folosință limitată.

Pe de cealaltă parte, plictiseala predictibilă, rutinată aruncă omul, și așa chinuit pe interior de nesiguranțe și credințe limitative, într-o moarte nebănuită, nedorită a sufletului. Nu aspiri la idealuri mai înalte, nu mai cunoști nimic nou, nu mai ai așteptări, obiective noi, nu mai înaintezi, nu mai visezi, nu mai speri, ci doar te bălăcești într-o mocirlă călduță, confortabilă, fără să evoluezi. O fi ea mocirlă, dar e a ta și nu ți-o poate lua nimeni, îți spui, autosabotându-te neîncetat.

E cert că nu le poți avea pe amândouă în același timp, fiindcă sunt antagonice și tot ție îți rămâne ingrata, dificila sarcină de a alege între adrenalină și stabilitate. Oricum ai da-o, ambele sunt săbii cu două tăișuri !

Până înveți a alchimiza stări interioare copleșitoare, nevoi latente și acțiuni concentrate într-o direcție clară, se prea poate ca viața să nu mai aibă răbdare cu tine. Or, întreținerea unui astfel de conflict interior generează doar destinații îndoielnice, în puncte moarte.

Greu de ucis 3

Băi, știți senzația aia când te enervează ceva sau cineva, deși nu face nimic greșit cât să ai, faptic, ce să-i impuți și să-i trântești ușa în nas, sub un asediu de reproșuri ? Sau acea lingușeală călduță care te scoate din minți tocmai pentru că nu o poți demonstra, nici demonta ? Sau pe individul pe care-l dai afară pe geam și te trezești cu el la ușă ?

Ei bine, tipul ăsta comun cu ochii lui enervant de albaștri, pe care-i avea și bărbatul ideal din visele copilăriei mele, a reușit performanța de a mă pune în această veritabilă încurcătură.

Prima dată venise programat la o ședință de masaj după ce-mi trimisese pe mess o poză de-a lui, unde ochii ăia albaștri i se lăfăiau între nas și frunte cu o ușoară indolență și-mi creau plăcuta impresie că omul e foarte sigur pe el și pe ceea ce vrea de la viață. Wrong !

Face to face am observat că e încurcat, depășit de situație, iar bagajul de cunoștințe comunicaționale sau doar vocabularul îi este precar. Nu că ar fi musai să fi absolvit Harvard ori să urmărești Discovery ani de zile să te umpli de cultură gratis ca să ai parte de un masaj a la Memoriile unei maseuze, totuși mi se pare mai interesantă socializarea, tachinarea mentală care poate disipa banalul și poate trezi ceva, orice – unic. Eu, ca o amfitrioană perfectă ce mă intitulez, gândesc că preiau frâiele și omul se va relaxa și se va deschide ca o floricică colorată și frumos mirositoare în miez de mai. Nu este nicidecum vorba de cătușe, de bici ori ceva în genul sado-maso. El rămâne flegmatic, tace cu un subînțeles doar de el știut și pe mine mă enervează asta, însă îmi fac minimal datoria de gazdă, sperând să nu mă placă într-atât – pe mine sau pe masajul administrat –  încât să revină.

Peste vreo 2 săptămâni țrrr, telefonul. Nu-i răspund și primesc rapid SMS „Știi, sunt Cosmin, (cu detaliile de rigoare, cât să-mi amintesc de el). Am fost la tine acum 2 săptămâni și vreau să mai vin !” Ptiu, drace !

Planul meu nu funcționase. Cum știu că insistențele mă îmbolnăvesc încet și sigur, îi bag telefonul la Reject call/message și după câteva luni, apare la ușa mea, programat de pe o altă cartelă. Inițial nu-l recunosc, dar către sfârșitul masajului, ochii îl dau de gol și i-o comunic deschis. Primul semn de insistență făcuse K.O. nervii mei, și așa încercați de experiențe similare pe care, de obicei, reușesc să le evit. Din curtoazie, îl mint că nu știu cum a ajuns numărul lui la „blocate” și mă văd nevoită să îl readuc în actualitate. Omul își demonstrase persuasiunea și mi-am spus că sunt, probabil, într-o eroare  de interpretare.

Decid în gând că-l suport și dățile viitoare până se va plictisi. Ce o fi așa greșit ? Toți se plictisesc și pe urmă caută alte atracții. Eu alți clienți și toată lumea e happy. Nu numai că nu s-a plictisit, dar a dat semne evazive că i s-au aprins călcâiele.  Între timp, survenise și despărțirea de prietena lui oficială pe probleme de înșelăciune cu alte valabile domnițe. Mi-a povestit că el nu s-a opus plecării ei, dar că a devenit abătut și dezorganizat, frustrat de lipsa mâncării calde și a sexului conjugal, de la sine înțeles. Își căuta un fals refugiu. Pe bani.

Eu așteptam în continuare momentul plictiselii, dar mă și jucam cu el, funcție de dispoziția mea de moment. Tot primind refuzuri voalate la programarea ședințelor, pe motiv că vara o șterg din oraș la sfârșit de săptămână, și-a adunat timid bruma de curaj și m-a invitat într-un weekend la munte. Eu am părut nesatisfăcută de propunere, căci îmi place la mare, cu bronz uleios, cu nisip, cu apă sărată și valuri înspumate. Dorind să evite aglomerația de pe A2 și îmbulzeala de sezon de pe plaja bunicii, îmi propune parcul acvatic din Brașov pe care-l mai vizitasem anul trecut și cazare în Poiana Brașov. Să împace și capra, și varza.

Stau în dubii, nu vreau să merg, nu mă atrage nimic deosebit la el, flacăra pasiunii nu se aprinde nici cu o tonă de benzină (prea îndoită cu apă, ori la mine dacă nu e de la început, pe parcurs, nici atâta!), dar într-un final mă las convinsă de un apropiat. Ce-o fi atât de rău să pleci un weekend cu el ?, îmi zice amicul meu care pare a-i susține cauza. Ce dacă omul s-a despărțit de curând, ce dacă se subînțelege că vei face și sex dacă pleci un weekend cu el, ce dacă nu e director la ROMATSA, ce dacă…..huuuh ! Ok, mă fac că accept și sper să mă poată surprinde în această nouă ipostază.

Mă întorc la fel de plictisită, doar puțin mai bronzată și cu un orgasm în plus, obținut în seara de sâmbătă. Nu-mi explic ce-i lipsește bărbatului ăstuia de nu reușește să agite nici măcar un val de intensitate medie în marea mea de emoții. Inteligență o avea, dar discuțiile îmi par superficiale și se axează pe 2 paliere: serviciu și relațiile amoroase anterioare. Așa, ceva de umplutură, să treacă mai repede timpul și să ne sexăm tot de complezență, pentru că „trebuie”. In loc să vorbim cu pasiune despre ce ne place fiecăruia și ce visăm să facem peste niște ani, reîmprospătarea glorioasă a trecutului pare un soi de îmbălsămare forțată a viitorului fără perspectivă spectaculoasă. Ochii din visele copilăriei mele nu mă mai intrigă și fascinația nu se poate naște din nimic. Imi pare plat și egocentrist, apatic și posac, nu râde, nu glumește, nu trăiește. Dă o vagă senzație că îi curge sânge prin vene doar în timpul copulării. Mie, în schimb, nu mi-au plăcut niciodată filmele mute indiferent de subiect, pentru simplu motiv că emoția resimțită în urma unui cuvânt rostit cu tâlc nu are egal. Doamne, cu ce artificii s-o gândi omul ăsta să mă cucerească, în eventualitatea în care intenția lui e adevărată și chiar își dorește asta ? E mai romantică o cărămidă și mai multă viață are televizorul !

La finalul călătoriei, își exprimă interesul pentru ieșiri private, în parc, la terasă, oricând am eu chef. Nu pot dibui dacă îl interesez eu și așa sumar se manifestă în prezența unei femei care îl stârnește sau caută sex gratis cu o tipă versată. Îmi devine clar că, oricare ar fi varianta, niciuna nu mă interesează și nu știu cum să bat șaua să priceapă iapa. Mă prefac afectată și dezamăgită de vechile mele relații amoroase, explicându-i că în contextul actual nu îmi doresc o nouă relație, nici cu obligații, nici fără. El însă nu se dă bătut cu una, cu două.

• Dar măcar la masaj pot veni ?

Își atribuie din nou rolul de client care plătește iluzii, eu nu am capacitatea de a-i trânti un refuz drastic în față și devin redundantă, imaginându-mi că el se va reorienta cândva spre alte ținte. Așa că, vreau-nu vreau, îmi revine acest ultim gest după un an și ceva de tatonare cu obiectiv neclar. Viața lui este mult prea searbădă dacă bate neîncetat la ușa indiferenței, fără să înțeleagă că șansa și-a anulat-o singur, prin felul său de a fi. Dacă omul ăsta are un exces, acela este un exces de insistență presărată cu rugăminți, supușenie prefăcută și scleroză emoțională.

Spiritul Mata Hari

„Stimabile domnule B.,

Știi prea bine că urăsc cu aviditate cuvântul dator. Cu toate astea, îți sunt datoare ție, cum îi sunt datoare lumii care m-a creat și îmbunătățit, în cele mai mici amănunte caracteriale – inestimabile nestemate ale spiritului, surprins de însuși destinul său pe acest Pământ. Îți las aceste însemnări în semn de prețuire a legăturii de mai bine de 20 de ani ce a supraviețuit, peste timp, tuturor intemperiilor. Poate dincolo ne vom reîntâlni și vom fi atât de liberi în iubirea noastră precum n-am putut fi aici, unde ne întâlniserăm deja prea târziu.

Am fost, vreme de 57 de ani, o Mata Hari a societății moderno-decadente, deși mulți nesocotiți, în deplina lor indolență, m-ar fi asimilat unei simple prostituate de bordură. Cum aș putea să contest similitudinile de viață trăită haotic, total dezorganizat, – e drept, în altă epocă, care se mișcă prea repede pentru a se mai pierde vremea cu profunzimile  – , de personalitate liberă, radiantă și excentrică, de simțire profundă, chiar înțeleaptă a unor tabuuri ? Oare de ce îi este turmei deosebit de teamă de tabuuri, atât de firești tocmai prin caracterul lor interzis și pe alocuri imoral ? Teamă să le încerce ? Teamă că vor fi judecați ori prea manipulabili ? Teamă că nu vor fi în rândul lumii, a normalității și deci, pe cale de consecință, că vor fi excluși și redirecționați către zona umiliților societății? Dar oare cum poți progresa evolutiv dacă nu faci decât să imiți la nesfârșit prejudecăți și să calci doar pe drumeaguri bătătorite ? Că doar ne-am născut fără să fim întrebați și murim fără să ni se ceară voie și tot ceea ce contează este, de fapt, cât de însemnată e contribuția ta între momentele astea două. D-aia, mă gândesc că a fi diferit într-o lume comună e ceva mai greu realizabil, dar sunt absolut convinsă că va cântări mai mult când vorbești de contribuția proprie.

Am fost mai bună decât Mata Hari, ți-o zic. Mai senină, mai asumată. Mi-am creat propria poveste din nimic. Și-am dat-o celor ce-au vrut să o asculte în toată frumusețea, deznădejdea și deopotrivă mizeria ei. Am devent ceea ce sunt, încă și astăzi, doar cu ajutorul situațiilor care mi-au marcat răscrucile și mi-au defrișat fricile. Și, de la un moment dat, nici n-am fugit de ele.

Violul, abandonul, respingerea în anii copilăriei, senzația că nu ești (suficient de) iubit exacerbează în subconștient tentacule disfuncționale care-ți maltratează, pe nesimțite, puțina cunoștință despre cum ar fi cazul să te oferi oamenilor. Despre cum te-ai simți împlinit să-ți primești recompensele de la viață, prin oamenii pe care-i atragi înlăuntrul ei. Și despre cum să te iubești pe tine în interior, dulce și blând, nemaijudecându-te atât de aspru și obsesiv. Toate acțiunile astea negative asupra firavei tale ființe, dragul meu, sădesc în tine sămânța neputinței de a fi altfel, afară de submisiv, și parcă nu trăiești pentru altceva decât pentru repetarea neîncetată a unor iluzii deșarte.

Și ce crezi, stimabile și iubite B. ? Era cât se poate de firesc ca o avidă de atenție, precum mă formaseră anii copilăriei mele – neglijată, nelăudată, nedorită, nerecompensată îndeajuns – să caute a se salva prin atragerea atenției cu care alții ar fi putut să o venereze. Ar fi fost prea puțin să se dedice unuia singur, deși am încercat – aș putea spune până la refuz – și această opțiune. Rezultatul era, de fiecare dată, implacabil același. 

Clienții mei, în schimb, mă dezbracau din priviri, îmi voiau corpul și îmi vânau atingerile, considerând misogin și minimalist că mă vând în schimbul banilor lor. Dar eu primeam infinit mai mult decât bani ! Ei ridicau prejudecata cu femeile ușoare la rang la axiomă, însă eu aveam atâtea alte nevoi la care mii de nevolnici puneau bucuros umărul spre a mi le îndeplini, încât nici în cot nu mă durea de axiomele lor ! Banii erau ultima mea grijă, ar fi fost oricum un scop prea mic pentru una ca mine, deși recunosc că mi-a plăcut să-mi creez și mi-am creat dintotdeauna singură confortul, găsind permanent soluții de ieșire din situații stânjenitoare, sărăcăcioase ori puerile. Niciun alt bărbat, un singur perfect bărbat, nu ar fi fost capabil să-mi satisfacă toate aceste nevoi născute în cruda mea copilărie. Eram prea complexă, schimbătoare, pasionată de viață și dornică de senzații tari. Nebună, cum ziceai adesea.

Iubeam să fiu pe val, în centrul atenției. Dacă luminile rampei păleau, mă uscam precum o floare făr` de apă. Știam că tinerețea se termină și pe urmă nu mai era nimic de făcut, deci n-am zăbovit în a mă înfrupta din provocările vieții decât în perioadele în care mă îndrăgosteam ca o toantă romantică și-apoi – inevitabilă tragedie ! – sufeream ca o curcă plouată. Cu toată disperarea mea, știam că am nevoie și de asta, nimic nu se întâmpla fără un rost anume, chiar dacă lecția era greu asimilabilă. Îmi echilibram astfel prea-plinul fericirii, nu mă cunoșteam încă într-atât, încât să mă consider o bogăție de nuanțe și vibrații.

Iți voi spune, stimabile și iubite B., în rândurile ce le voi așterne în cele câteva nopți de așteptare a verdictului, de ce am ajuns în acest punct către sfârșitul vieții mele. Probabil că mă pregătesc să plec, spiritul meu și-a îndeplinit misiunea aici și e vremea unui Rămas bun fără regrete.

Cu inepuizabilă dragoste, R.”

(fragment din viitoarea carte)

Maritisuri

Am zis cu ceva vreme in urma sa intru si eu in randul lumii, cu conexiunea virtuala pe Facebuce-le atat de „binefacator” interrelationarii cu fosti/viitori vizitatori de prin viata ta…ca deh, pe Facebook cica chiar gasesti pe toata lumea. Si pe aia cu care ai fost la gradinita, si pe aia care, probabil, te vor tine de mana, cand iti vei da ultima suflare, cand o sa urli neputincios ca „In p….. ma-sii, nu mi-e sete !” (Stiti bancul cu paharul de apa oferit pe patul de moarte muribundului, nu ??)

Fara a fi considerata reclama (chiar nu e cazul), va informez ca „Memoriile unei maseuze” exista si pe Facebuce, pe care de altfel ma pricep foarte putin sa-l butonez si intru doar cand notificarile imi umplu casuta de mail si tre’ sa mai sterg din ele (vorba aia, mai taie din ele, da-le dreaqu) 🙂

Intr-o astfel de situatie, observ ca am cereri de prietenie garla ! Ma uit sporadic peste cateva, intrebandu-ma de ce ma vor oamenii aia de prieten, asa degeaba (doar ca sa ai 348 de friendly-useri in lista), si-mi atrage privirea una in rochie de mireasa. Deschid poza. Bai frate, eu o cunosc p-asta ! Dar cine e, de unde sa o iau ??

Stau cu ochii atintiti la poza  pret de minute bune si imi storc toate cotloanele mintii intortocheate, care pare ca nu mai are loc pentru toti cei pe care i-am vazut vremelnic.

Dintr-o data, se face lumina. Evrika ! Gata, stiu de unde sa o iau, e o fosta colega de la masaj, careia i-am pierdut urma acum vreo 3 ani, in urma plecarii intempestive de la Sign, e tipa aia de la tara, o anume A. Dar s-a cam ingrasat, crapa rochia de mireasa pe ea, Dumnezeule ! Si n-are decat vreo 24 de ani, fix cu 10 ani mai mica decat mine. Asadar, lumea se pune si la casa ei, indiferent ce trecut are in spate. Probabil intr-o buna zi, soarta imi va rezerva si mie supriza asta, desi io-s mai impasibila la purtat cununiile intr-o biserica, de orice fel. Nu consider ca o hartie sau un legamant in fata vreunui „trimis al Cerului” ma tine vesnic legata de omul iubit. Daca dragoste nu e, te faci pe ele hartii…:)

Apoi, am dat de turcoaica noastra de la Nirvana. Foarte tare !! Chiar ziceam ca nu am mai auzit de ea de ani buni. Mi se confeseaza ca a divortat de ala cu care se maritase pe vremea aia. Da’ are pe altul ! Si ea e out of business, desi la telefon s-a interesat intens despre reputatia mea actuala de maseuza. Pfff, I’m so fucking high, girl !!

De la o alta fosta colega, nemairevenita in meserie, am auzit ca L., cea mai veche din bransa, prezenta mai inaintea mea la Nirvana si un fel de maestra a mea intr-ale masajului (caci fusesem data in grija ei) s-a maritat, de asemenea. Da, cu fostul, prezentul si viitorul taximetrist al tuturor timpurilor. Care a divortat si si-a refacut viata alaturi de ea. Ce sa zic, sa tot fie vreo 8 ani de cand ea a chemat taxiul la adresa din Stirbei Voda, cunoscandu-se in atare conditii.

Cu alte cuvinte, ce faci, ce nu faci, tot aici ajungi: te pui la casa ta ! Oare la mine o mai dura ? Oare mai cred in sintagma „ma introduc in randul lumii” ??

Nehh, inca nu…inca sunt pustoaica, inca mai am nevoie de lumea masajului, asa cum si ea are nevoie de prezenta mea. Pentru cat timp, only God knows. Let’s rock&roll !!