Despre (NE)rușine

Nu știu cum să vă zic, așa, despre tărășenia asta, că mă-ncearcă o rușine d-asta reziduală, anemică. Dar fiindcă vreau să o extermin cu tot dinadinsul, am hotărât să scot la mezat rămășitele, în fața tututor. Adică, cu rușinea nu te joci. Ori o faci tu de râs în piața publică, somând-o să te lase naibii în pace, să-și găsească altă masă să cânte dezacordat, ori te domină ea cum s-a învățat, cu subterfugii și tergiversări și moare cu tine de gât. E un joc d-ăsta de „care pe care”, din care câștigi doar prin consecvență acerbă și extrem de multă hotărâre conștientă.

După cum ați aflat deja sau aflați acuma, extremele se atrag precum polii diferiți ai magneților. Așa încât, conform acestei teze, un om rușinos (care-și ascunde rușinea sub o mantie imaculată de bun simț) atrage împrejurul lui numai nerușinați, spre a echilibra balanța. Rar 2 rușinoși laolaltă, pentru că se gestionează greu situația – e prea multă încărcatură detonabilă acolo – și nici unul nu se vindecă de rușine. Rar 2 nerușinați laolaltă, pentru că nerușinatul are nevoie de unul care să-l pondereze, pe care să-l domine, să simtă rușinea pentru ca el să se poată manifesta în toată splendoarea lui de nerușinat.

Eee, concluzia mea este că am reușit să mă transform când mi-am atins pragul maxim al rușinii față de mine însămi. Am rulat în ciclicitate, în niște programe automate de comportament, total nepotrivite (ale omului căruia i s-a inoculat rușinea încă de mic), până în momentul în care m-am luat la întrebări „Băi, dar ție chiar nu ți-e rușine de felul în care ai ajuns să te comporți? Băi, dar n-ai de gând să faci nimic cu asta? Ai de gând să fii spectator în continuare la propria-ți decădere în mizeria umană? Nu poți aștepta rezultate diferite dacă nu întreprinzi acțiuni diferite! ” Revelația a prins viață când am descoperit că pot să schimb situațiile în care mi-era rușine de penibilul evenimentelor în care eram angrenată fiindcă, de fapt,  eu permiteam asta. Era necesar doar să las pasivitatea deoparte.

Ca un preambul absolut necesar, voi afirma că bărbații dau dovadă de o creativitate uimitoare când vine vorba de prostit femeile.

Nerușinați au fost mulți. Nu le voi face elogii tuturor, că nici nu mi-i pot aminti pe toți și, în plus, nu e suficient loc pe piedestalul nerușinaților ca să-ncapă toți. S-ar putea certa, înghesui, lua la pumni. In fine, astăzi vreau doar să le mulțumesc că m-au onorat cu prezența, așa în bloc.

Intâi, mi-i amintesc pe aceia care îmi ședeau pe cap toată după-amiaza, cu baliverne d-astea creative, cum ziceam, de îndrăgosteală subită, doar pentru a obține și masaj, și sex. Repede și gratis câteodată. Pe vremea aceea, aproape că mă identificam cu-n munte de bun simț care dădea înspre prostie gratificată și mi-era jenă, uneori chiar teamă, de nerușinarea lor. Unul, mult rău, chel și diform, ce transpira precum un porcușor de Guineea lăsat în deșert, chiar a avut neobrăzarea de a-mi reproșa la sfârșit că „N-are ce să-mi plătească, că nu i-am făcut mai deloc masaj!” Da, idiotule, pentru că tu voiai altceva și mi-a luat timp de lămurire să-ți explic prefăcut, cu o oarecare temere infiltrată și cu voce mieroasă, să nu mă trezesc că-mi aplici vreo corecție în propria-mi casă – că sex cu unul ca tine nu fac nici pe bani, nici pe gratis ! Și așteptam, resemnată, să te saturi și să pleci de bună voie ! Ulterior voia să revină  și chiar rememorez ce chip afectat dezvăluia neînțelegerea faptului că nicio altă fată dintre „acelea” nu-l mai reprimea după o asemenea desfășurare a acțiunii. La loc de frunte stăteau în schimb cei care nu aveau noțiunea timpului, dar veneau cu bani ficși pentru o oră. De curând, chiar un tip ce părea de treabă mi-a arătat obrazul gros. Eu l-am liniștit că nu îl taxez suplimentar pentru timpul în plus și el mi-a răspuns zeflemitor Nici nu-ți dădeam ! Probabil încă se întreabă de ce nu-i mai răspund la telefon.

Apoi, mi-i amintesc pe aceia care mă invitau la restaurant ca să nu mai plătească masajul administrat fie înainte, fie după masă. Normal, restaurantul costa mai puțin. Cât aș fi putut mânca ? De băut – nu beau Glenlivet de 15 ani, ci doar răcoritoare și maxim 2 espresso. Imi aduc aminte de un bărbat în toată firea, cu aspect exterior impecabil, dar destul de lăudăros, care, după ce acceptasem să iau prânzul cu el și îi promisesem un masaj ca la carte, chiar îmi adormise în garsonieră. Când se trezise înfometat, se oripilase că aveam frigiderul plin de iaurt. Deci, prin urmare să merg să cumpăr ceva de-ale gurii ! Tot eu, cu mașina mea l-am cărat pe idiot până la cel mai apropiat restaurant, numai ca să scap de el și de lingușelile jenante cărora nu eram capabilă să le răspund cu aceeași monedă. Am întâlnit, ce-i drept, și bărbați care m-au invitat la restaurant pe banii mei. Nu nemțește, ci totalmente pe banii mei, adică de ce ar putea să mă mai mire nerușinarea ? O cunosc, dară, foarte bine !

Sunt ani buni de atunci și experiențele astea, cu gust acru, toxic pentru stima de sine, n-au fost, din păcate, singulare. Când au fost suficient de multe cât să nu mai poată digera fierea dezgustul, m-am pus față-n față cu rușinea și-am stabilit că altă variantă nu-i. Transformarea s-a produs în timp, cu dificultate, dar nu degeaba vă explicam  mai sus importanța consecvenței. Că, dacă lași garda jos, rușinea nu știe carte, nu-i lucru de șagă ăsta! Și te-mpresoară iar, mai vânjos, cât ai clipi și se duce pe apa tuturor sâmbetelor munca ta cu tine de până atunci.

Un fost client, revenit după vreo cinci ani în mâinile mele, rămăsese interzis în fața noilor mele concepții. El mă știa docilă, unde naiba dispăruse naiva din mine ? Și când a crescut în mine atâta înverșunare, păi să agreeze el să stabilească o muierușcă regulile jocului ? Ce nerușinată!

Greu de ucis 3

Băi, știți senzația aia când te enervează ceva sau cineva, deși nu face nimic greșit cât să ai, faptic, ce să-i impuți și să-i trântești ușa în nas, sub un asediu de reproșuri ? Sau acea lingușeală călduță care te scoate din minți tocmai pentru că nu o poți demonstra, nici demonta ? Sau pe individul pe care-l dai afară pe geam și te trezești cu el la ușă ?

Ei bine, tipul ăsta comun cu ochii lui enervant de albaștri, pe care-i avea și bărbatul ideal din visele copilăriei mele, a reușit performanța de a mă pune în această veritabilă încurcătură.

Prima dată venise programat la o ședință de masaj după ce-mi trimisese pe mess o poză de-a lui, unde ochii ăia albaștri i se lăfăiau între nas și frunte cu o ușoară indolență și-mi creau plăcuta impresie că omul e foarte sigur pe el și pe ceea ce vrea de la viață. Wrong !

Face to face am observat că e încurcat, depășit de situație, iar bagajul de cunoștințe comunicaționale sau doar vocabularul îi este precar. Nu că ar fi musai să fi absolvit Harvard ori să urmărești Discovery ani de zile să te umpli de cultură gratis ca să ai parte de un masaj a la Memoriile unei maseuze, totuși mi se pare mai interesantă socializarea, tachinarea mentală care poate disipa banalul și poate trezi ceva, orice – unic. Eu, ca o amfitrioană perfectă ce mă intitulez, gândesc că preiau frâiele și omul se va relaxa și se va deschide ca o floricică colorată și frumos mirositoare în miez de mai. Nu este nicidecum vorba de cătușe, de bici ori ceva în genul sado-maso. El rămâne flegmatic, tace cu un subînțeles doar de el știut și pe mine mă enervează asta, însă îmi fac minimal datoria de gazdă, sperând să nu mă placă într-atât – pe mine sau pe masajul administrat –  încât să revină.

Peste vreo 2 săptămâni țrrr, telefonul. Nu-i răspund și primesc rapid SMS „Știi, sunt Cosmin, (cu detaliile de rigoare, cât să-mi amintesc de el). Am fost la tine acum 2 săptămâni și vreau să mai vin !” Ptiu, drace !

Planul meu nu funcționase. Cum știu că insistențele mă îmbolnăvesc încet și sigur, îi bag telefonul la Reject call/message și după câteva luni, apare la ușa mea, programat de pe o altă cartelă. Inițial nu-l recunosc, dar către sfârșitul masajului, ochii îl dau de gol și i-o comunic deschis. Primul semn de insistență făcuse K.O. nervii mei, și așa încercați de experiențe similare pe care, de obicei, reușesc să le evit. Din curtoazie, îl mint că nu știu cum a ajuns numărul lui la „blocate” și mă văd nevoită să îl readuc în actualitate. Omul își demonstrase persuasiunea și mi-am spus că sunt, probabil, într-o eroare  de interpretare.

Decid în gând că-l suport și dățile viitoare până se va plictisi. Ce o fi așa greșit ? Toți se plictisesc și pe urmă caută alte atracții. Eu alți clienți și toată lumea e happy. Nu numai că nu s-a plictisit, dar a dat semne evazive că i s-au aprins călcâiele.  Între timp, survenise și despărțirea de prietena lui oficială pe probleme de înșelăciune cu alte valabile domnițe. Mi-a povestit că el nu s-a opus plecării ei, dar că a devenit abătut și dezorganizat, frustrat de lipsa mâncării calde și a sexului conjugal, de la sine înțeles. Își căuta un fals refugiu. Pe bani.

Eu așteptam în continuare momentul plictiselii, dar mă și jucam cu el, funcție de dispoziția mea de moment. Tot primind refuzuri voalate la programarea ședințelor, pe motiv că vara o șterg din oraș la sfârșit de săptămână, și-a adunat timid bruma de curaj și m-a invitat într-un weekend la munte. Eu am părut nesatisfăcută de propunere, căci îmi place la mare, cu bronz uleios, cu nisip, cu apă sărată și valuri înspumate. Dorind să evite aglomerația de pe A2 și îmbulzeala de sezon de pe plaja bunicii, îmi propune parcul acvatic din Brașov pe care-l mai vizitasem anul trecut și cazare în Poiana Brașov. Să împace și capra, și varza.

Stau în dubii, nu vreau să merg, nu mă atrage nimic deosebit la el, flacăra pasiunii nu se aprinde nici cu o tonă de benzină (prea îndoită cu apă, ori la mine dacă nu e de la început, pe parcurs, nici atâta!), dar într-un final mă las convinsă de un apropiat. Ce-o fi atât de rău să pleci un weekend cu el ?, îmi zice amicul meu care pare a-i susține cauza. Ce dacă omul s-a despărțit de curând, ce dacă se subînțelege că vei face și sex dacă pleci un weekend cu el, ce dacă nu e director la ROMATSA, ce dacă…..huuuh ! Ok, mă fac că accept și sper să mă poată surprinde în această nouă ipostază.

Mă întorc la fel de plictisită, doar puțin mai bronzată și cu un orgasm în plus, obținut în seara de sâmbătă. Nu-mi explic ce-i lipsește bărbatului ăstuia de nu reușește să agite nici măcar un val de intensitate medie în marea mea de emoții. Inteligență o avea, dar discuțiile îmi par superficiale și se axează pe 2 paliere: serviciu și relațiile amoroase anterioare. Așa, ceva de umplutură, să treacă mai repede timpul și să ne sexăm tot de complezență, pentru că „trebuie”. In loc să vorbim cu pasiune despre ce ne place fiecăruia și ce visăm să facem peste niște ani, reîmprospătarea glorioasă a trecutului pare un soi de îmbălsămare forțată a viitorului fără perspectivă spectaculoasă. Ochii din visele copilăriei mele nu mă mai intrigă și fascinația nu se poate naște din nimic. Imi pare plat și egocentrist, apatic și posac, nu râde, nu glumește, nu trăiește. Dă o vagă senzație că îi curge sânge prin vene doar în timpul copulării. Mie, în schimb, nu mi-au plăcut niciodată filmele mute indiferent de subiect, pentru simplu motiv că emoția resimțită în urma unui cuvânt rostit cu tâlc nu are egal. Doamne, cu ce artificii s-o gândi omul ăsta să mă cucerească, în eventualitatea în care intenția lui e adevărată și chiar își dorește asta ? E mai romantică o cărămidă și mai multă viață are televizorul !

La finalul călătoriei, își exprimă interesul pentru ieșiri private, în parc, la terasă, oricând am eu chef. Nu pot dibui dacă îl interesez eu și așa sumar se manifestă în prezența unei femei care îl stârnește sau caută sex gratis cu o tipă versată. Îmi devine clar că, oricare ar fi varianta, niciuna nu mă interesează și nu știu cum să bat șaua să priceapă iapa. Mă prefac afectată și dezamăgită de vechile mele relații amoroase, explicându-i că în contextul actual nu îmi doresc o nouă relație, nici cu obligații, nici fără. El însă nu se dă bătut cu una, cu două.

• Dar măcar la masaj pot veni ?

Își atribuie din nou rolul de client care plătește iluzii, eu nu am capacitatea de a-i trânti un refuz drastic în față și devin redundantă, imaginându-mi că el se va reorienta cândva spre alte ținte. Așa că, vreau-nu vreau, îmi revine acest ultim gest după un an și ceva de tatonare cu obiectiv neclar. Viața lui este mult prea searbădă dacă bate neîncetat la ușa indiferenței, fără să înțeleagă că șansa și-a anulat-o singur, prin felul său de a fi. Dacă omul ăsta are un exces, acela este un exces de insistență presărată cu rugăminți, supușenie prefăcută și scleroză emoțională.

Banalități

*** Avertisment: Acest articol nu este despre materialism, feminism ori sexism înțelese în forma lor pură, însă cine nu pricepe că pe piața relațiilor cererea și oferta se echilibrează singure, să facă bine să ia niște lecții de economie aplicată.

Frate, io nu-i înțeleg, neam, p-ăștia care n-au mai nimic de oferit, da’ cer cu duiumul. N-au alură sportivă, dar nici sală nu fac de lene, n-au dicționarul extins la ei, dar se pierd la prima replică feminină mai dură, și-ar dori să fie acceptați așa cum sunt, fără a face eforturi de cucerire, fără a-și etala „co__ele” la figurat, și culmea, n-au nici vreun prohab fermecat – nu știu, să fie placată cu aur și diamante, să-ți ia ochii, n-au nici vreo cultură măcar de nivel mediu, n-au substanță, nici măcar prestanță, sunt extrem de banali adică, dar vor, frate, femei frumoase, inteligente, citite, talentate și în public și în pat, cu moț în frunte, nemaipomenite și nemaivăzute de la crearea istoriei încoace. De valori morale, precum curaj, tenacitate, generozitate nu mai pomenesc, alea chiar nu (prea mai) contează.

Și mă-ntreb, inevitabil, oare ei nu realizează discrepanța ? Chiar toată nația asta imbecilizată de atâta virtual s-a născut cu ochelarii de cal, gata montați ?

Băi, dar și femeile sunt proaste rău și acceptă imediat orice mascul, că bărbații sunt prea puțini și ele ar rămâne astfel singure. Vă recunoaște una care a fost așa ani de zile. Că doar d-aia m-am și confesat și mi-am exorcizat demonii îndelung pe acest blog, ca să învețe și tineretul feminin că nu tot ce zboară e comestibil. Am devoalat pățanii vechi d-ale mele, d-astea reprobabile, după care ar trebui să tragi apa, să ștergi urmele rahatului cu Domestos, să lași jos capacul de WC și să închizi și ușa de la baie, că ți se scurge energia pozitivă din casa sufletului tău altfel. Da’ io, fraților, sunt călită. Mă rog, un fel de varză călită, dar tot călită se cheamă că sunt ! Și am avut și forța să mă deștept între timp. Altele n-au atâta noroc.

Am evitat să mai am de-a face cu masculi care n-au nimic de oferit, de la un moment dat încolo, când am conștientizat cine sunt, ce pot și mai ales ce nu vreau. Frate, dar ei nu și nu!! Vor să f__ă ieftin, gratis chiar și …. nu asta ar fi, de fapt, problema în sine…. ci PROST. Băi, n-am văzut unul, cu vreo 2 excepții, să se chinuie să-și demonstreze bărbăția și altfel decât ejaculând. Să-mi arate că nu e așa cum cred eu, măcar așa, să spele imaginea deformată, posibil falsă, pe care au creat-o, să-și repereze mândria, orgoliul rănit în freză sau mai știu eu ce. De ce să o facă ? Marfă ieftină și „bună”, de prosteală există căcălău. Cine mănâncă ieftin, de regulă devine obez și moare mai repede.

Frate, toți vor bunăciuni, cu calități înșirate precum ingredintele dintr-o rețetă d-aia sofisticată.  Adică să fie frumoase de pică, dar să accepte un burtos păros, dizgrațios și angajat cu 1.500 lei pe lună, care să le plimbe duminica prin IOR. Adică să fie deștepte, dar să le creadă lor balivernele. Nu se poate, e un antagonism ! Rar unul să-și cunoască lungul nasului, cum s-ar zice atâta pot și în zona asta mă învârt, nu pot tinde către mai mult. E valabil și pentru femei ! Băi nene, rețeta aia sofisticată te costă timp și bani să o faci și acasă, ingredientele nu le găsești pe la toate magazinele Shop&Go de cartier, puzderie de altfel; mai apoi, dacă servești rețeta asta sofisticată la restaurant, te costă și mai mult, că intervine și mâna de lucru a bucătarului-șef, plus ambianța, eventual luxul și amplasarea locului.

Treziți-vă, nu toată lumea își poate permite bunătăți, din nefericire pentru umanitatea banală. D-aia în BMW-uri X6 nu vezi vreo grasă hâdă și îngălată, indiferent că e la volan sau doar în dreapta șoferului. Dacă e la volan, e cel mai posibil prestatoare la mai mulți, dacă e în dreapta, e prestatoarea unuia singur, dar măcar e îngrijită și „se vinde” scump. D-aia în anumite restaurante de lux, ținuta și prestanța sunt obligatoriu direct proporționale cu limita de credit a cardului. Că și prețurile sunt exorbitante, tocmai să nu și le permită oricine. D-aia există esențe tari, în sticluțe mici, plătite scump. Ca să dea prostului de gândit.

Videochatist de Petroșani

Aprilie, 2009

Orașul ăsta, Petroșani, ar fi putut avea o viață mai roză dacă n-ar fi fost construit pentru și cu mineri. Dar oamenii de aici n-au posibilități de nici un fel de dezvoltare și se descurcă și ei cum pot, ba o combinație, ba un videochat, ba o alocație sau ajutor de șomaj.

Pe de altă parte, mai sunt și unii tembeli, ca mine, nesătui în cunoașterea unor noi orizonturi. Gri șobolan.

Concubinul meu fusese pe cale să mă lovească a doua oară, nu știu ce-l reținuse, dar intenția fusese clară. Eram nemulțumită, speriată, încorsetată în frică, într-o neputință de a gândi și a acționa logic care mă paraliza. Atrăgeam numai situații dezastruoase, dând bir cu fugiții din calea oricărei rezolvări rezonabile. Credeam că nu se poate rezolva nimic și asta mă victimiza și mai profund în fața propriei conștiințe. Șofam pe autostradă, pe a treia bandă, cu 200 la oră, ratând orice ieșire. Și cu cât goneam mai tare, cu atât mă îndepărtam de destinația unde ar fi trebuit să ajung. N-aveam frâne, iar accelerația se blocase la fund. Trebuia să rămân fără combustibil ca să mă pot opri, deși până atunci, în goana aia, riscam un accident mortal.

Cu un dram de curaj, decid să plec în sudul țării, la singurele rude care intenționau să mă primească cu brațele deschise după boroboața ce-o comisesem în urmă cu 3 ani. Inainte, mă opresc la o cafea în București. Nu, el nu este bucureștean, cică are ceva business la capitală. Pare interesant, glumeț, șarmant, schimbăm impresii ipocrite preț de vreo oră și decidem de comun acord ca, după vizitarea rudelor, să mă opresc prin Petroșani, să-l cunosc mai îndeaproape pe individul ăsta care mă face să mă simt cea mai minunată femeie de pe planetă. Gargară de începător – el, fițe de divă neîncoronată – eu. Aveam să plătesc cu gust amar credulitatea asta.

Aveam bani să-mi permit orice nebuie. N-aveam minte, totuși.

Individul „interesant” mă așteaptă ca pe pomana porcului, de Crăciun. Cărniță fragedă, perpelită repede. Mă scoate la un cico în singurul bar rezonabil din centrul Petroșaniului și-apoi mergem la el „acasă”. Urma să petrec seara acolo și dimineața să plec spre locul unde concubinul meu îmi demoniza sufletul deja ciuruit. De ce oare să-mi imaginez că negrul poate să fie mai negru decât nuanța pe care o cunoșteam deja ?

Cred că toate apartamentele din blocurile ridicate la foc automat pentru cărbunarii patriei sunt la fel de insalubre. Zona e săracă rău. Și oamenii îmi par săraci cu duhul. Pute a hoit și eu nu înțeleg, defel, ce mă mână în lupta asta cu necunoscutul. Ce-mi place atâta la el de-l tot caut neostenită ? In loc să caut rezolvări la problemele mele, eu mă refugiez în sordid, sperând să ce ? Sunt idioată, ce am ?

Individul prietenos, mieros chiar până la destinație, devine o țâră acru când ne cazăm în improvizația aia de locuință, cu nume pompos de apartament. Are în cameră o dormeză trântită între doi pereți înguști și o masă pe care tronează un calculator vechi cu o tastatură și-o cameră web, de la care (aveam să aflu ulterior) face videochat o amică bună și hăndrălăul ei, la cuplu, „că merge mai bine, străinii sunt încântați să vadă live, chiar să comande perversități, e mai hard și real în cuplu”, îmi zice. El e patronul videochatului, adică în cardurile deținute de el intră banii pe care-i muncește amica cu pulifricul său. In baia infectă, renovată în 1960, nu încapi dacă ai peste 100 kile și apa caldă nu curge. De mâncat ceva comestibil, n-aveai, așa că  rabd. El oricum visează la pomana porcului, deși se apropie Paștele.

Mă gândesc ce caut eu aici. No, ce-am căutat, am aflat, problema e cum plec de acolo ? Ăsta m-a mințit pe față, că face, că drege, regele junglei, ce să mai… Eu, credulă, am ajuns în vizuina lui și mi-e că se răzbună neplăcut dacă nu cădem la învoială măcar de-un sex fără orgasm din partea mea. Oricum, la cât de praf sunt de frica concubinului și datorită cercului vicios din care nu găsesc ieșirea, chiar nu mai contează un grăunte de umilință-n plus.

Dimineața mă spăl cu apă caldă din bidon, adus de peste drum, de la sor-sa. La vila unde locuiesc, cu tot cu frica, am jacuzzi imens în baia separată de restul casei, care fusese proiectat acolo pentru seri de dragoste fierbinte. Numai că n-aveam cu cine-l folosi, de vreme ce iubirea nici nu existase. Il lustruiam cu Domestos și priveam adesea cu jind, imaginându-mi cum mi-ar fi plăcut să fie. Lumânări parfumate, șampanie ori vin, sărutări pătimașe… Dar cu frica nu te poți săruta pătimaș și să-ți și placă. Până la urmă era casa lui, el comanda dacă bate vântul sau dacă se aprinde lumina. Cam așa stăteau lucrurile.

Aici, se desfășura un alt vis prost. Regele junglei se dovedise un popândău grăsun, transpirat și penibil, sexul fusese, evident, nemulțumitor și-mi doresc să mă car naibii mai repede, cu scârțâit de roți, neuitându-mă în urmă.

Cireașa de pe tort o lasă la final. Imi povestește, înainte să plec, la cafeaua de dimineață, băută undeva într-un restaurant de duzină din orașul negru, că vrea să vândă afacerea. Zic, ce afacere ? Cum ? Videochatul. Mă mirosise că am bani și voia să mă prostească. „1000 euro, nu e mult.” Zic, pe ce anume ? „Păi, cardurile care sunt înregistrate pe siteurile respective din afară, de unde se încasează banii.” Băi, ești nebun ? Cardurile goale se vând pe bani. N-am știut asta până acum. Da, dar dacă mă decideam să devin videochatistă cu acte în regulă, nici nu știam ce am de pierdut.

Noroc că n-aveam bani la mine decât de motorină și merinde. Videochatistul din Petroșani nu m-a mai contactat. Mai bine ! Visele urâte trebuiesc rememorate doar pentru a nu le repeta.

Oamenii „mici”

• Ai realizat, în sfârșit, cum e cu povestea oamenilor mici ? întrebă Sonia, îngândurată. Vezi tu, ei toți au cam aceeași intenție, să obțină foloase de pe urma unei relaționări oarecare, doar modalitatea de abordare diferă de la caz la caz. Și sunt capabili de construcții fantasmagorice, de anvergură. Sunt lași, interesați, cărpănoși, fricoși, schimbători, demonstrativi, frustrați, mincinoși, incapabili de sentimente pozitive, unii chiar psihopați ori sociopați. La ei nu găsești o urmă de generozitate pură, de bunăvoință benevolă, totul se tratează în termeni de „Mie ce-mi iese din asta?”
• Ca să înțeleg asta cât mai bine, provocările vieții mi-au pus dinainte aproape numai asemenea oameni. Cu câteva excepții, recunosc. Dar trăiesc cu senzația că, până și pe cei pe care n-am ajuns să-i categorisesc astfel, n-am ajuns să-i cunosc suficient. Și nu e vorba că renunță repede, când dau de greu, la obiectivul inițial, nu asta îi face mici, cred eu. Ci mai degrabă modalitățile pe care le consideră facile în a-i prosti pe alții, în a se folosi de anumite circumstanțe, în a obține maximum de profit cu un cost cât mai mic…dacă s-ar putea să nici nu existe costul ăsta ar fi și mai grozav. Există destui care cad în plasă, mă număr și eu aici….
• Raluco dragă, ai fost și vei rămâne încă o vreme naivă. Oamenii normali la cap nu-și pun speranțe în așteptări create de alții. Și tu pe tine te poți dezamăgi, darămite alții… Tu aici ai greșit grav și încă tragi ponoasele. Dar nu trebuie să cazi nici în extrema de a nu mai crede în nimeni și nimic, să te închizi definitiv, nu e indicată nici varianta asta. Trebuie doar să fii vigilentă, ți-ai deschis ochii, bun, să nu te culci pe o ureche. Oamenii mici sunt așa pentru că nu știu altfel, au avut drept model același tipar comportamental. Uite, ăla de care ai fugit cu frica pe urmele tale, acum 7 ani, a avut-o model pe maică-sa, Dumnezeu să o ierte ! Ăla nu a iubit la tine decât banii pentru că trăise într-un ambient care-l învățase să facă bani prin orice mijloace, inclusiv șantajul emoțional. Intuiția ta, biata, lucra și atunci, însă de ce să o asculți ? Ai ascultat în schimb de frică, ai lăsat să exacerbeze în tine tentacule imaginare până când o Zână bună te-a salvat. Ai fost mai săracă, dar nițeluș mai înțeleaptă.
• Da, așa este, o prețuiesc mult pentru asta. Nu știu ce s-ar fi ales de mine dacă ea nu ar fi intervenit. Mi-era încă frică, căzută în abis, dar mi-am zis că mai rău decât era, n-avea cum să fie și m-am întremat cu o porție de curaj, ultima pe care o mai aveam.
• In schimb, alții s-au folosit de alte circumstanțe. Povestea clasică a însuratului care nu se mai înțelege cu scorpia de acasă și caută alinare sub alte dulci fuste ți-a parvenit auzului de mai multe ori. Nimic n-ai înțeles, băi fată. Oamenilor mici le vine ușor să-și zugrăvească o imagine falsă cu care să farmece. Vor să fie văzuți zei, când în fapt sunt doar niște eunuci. Te-ai întrebat vreodată de ce au ajuns să nu se mai înțeleagă acasă, asta presupunând că ar fi fost adevărat ?
• Pentru că și ei au partea lor de vină ? Pentru că prințesa de acasă le cunoaște deja toate dedesubturile ? Și pentru că ei preferă să caute noi abordări care să-i facă să uite de eventuala lor problemă pe care sunt incapabili să o rezolve ? spuse întrebător Raluca.
• Exact, draga mea. Uite că ai dibuit unde e buba ! De multe ori fug de vină, de propriile defecte și de responsabilitate. Dacă privești în tine găsești toate răspunsurile. Tipul ăla însurat de la Ploiești te caută și acum pe Facebook, îți dă like, te gratulează, că să vă întâlniți, să beți o cafea, după atâția ani…pentru ce ? Să rememorați, să reînnodați ?
• Mai e ceva de reînnodat ? Nici că mai îmi doresc asta! Și nici legături sordide. Prefer solitudinea mea, nu mă doare capul. Știi ce mi se pare funny ? Că ei mă cred proasta de pe vremuri și dacă le-o retez din start, mă apostrofează că-s dură, insensibilă, scorpie, bla-bla. Tot mai des am flashuri din astea. Adică n-am însemnat nici cât o ceapă degerată pentru ei, însă tot ei ar vrea să fie văzuți Feți Frumoși din lacrimă, nepătați și parfumați cu iasomie. Sunt aparent îngăduitoare pentru simplul motiv că toți, fără excepție, au reprezentat pentru mine niște lecții de viață și le sunt recunoscătoare că m-au ajutat să nu mai idealizez nimic. Am servit cu foame ce mi-au pus pe tavă, ca mai pe urmă să mi se facă rău, să vomit de la efectele secundare și să dezvolt indigestii numai când mi se propun chestii de genul „Vreau să ne cunoaștem mai bine”.
• Deja ai schimbat macazul, văd. Nu te mai interesează noutățile din domeniul masculin, pentru că trendul ți-e cunoscut, nimic nu te surprinde. Știi minciunile lor, știi intențiile lor, le cunoști fața întunecată, le-ai observat neputința generalizată de a fi sinceri, imposibilitatea de a gestiona riscul de a fi respinși – căci de aia mint, nu-i așa ? Unul singur a fost sincer de la bun început și tu ai apreciat sinceritatea aia. Nu te-ai fi măritat, anyway.

Dacă ești suficient de bărbat, înșală-mă!

Căci tot unde iubești, te-ntorci ! Indiferent de timp, indiferent de consecințe, de regrete, de costuri, de jocuri de putere…

Hazardul a făcut să citesc articolul și câteva comentarii, unele extrem de puerile, de AICI .

Am trecut printr-o serie subită de emoții și stări. Și-am zis să scriu ce cred eu.

Unele femei agățătoare nu vor să piardă ce, cu greu, au agonisit. Pentru ele, principala agoniseală, ca să nu spun singura, este bărbatul de lângă ele. Fără el ar fi, practic, nimeni. N-au identitate, n-au voință, n-au dorințe, sunt îmbuibate în prejudecăți deja depășite și asaltate mental de grosolănii colective de genul „Dar ce o să zică lumea dacă divorțez/rămân fată bătrână/mă-nșală?” Fuck the world, live your own authentic life! Nu vor să creadă ce nu cunosc. Mai bine se mint că nu există, „nu face al meu d-astea!” Și-atunci își imaginează că, dacă bărbatul le tratează cu atenție și respect, nu și-a schimbat comportamentul în timp, e și imposibil să le înșele. Știu ele asta 100%. Dați-mi voie, cu experiență în spate sau în calitate de „profesionistă”, să vă stric universul. Până și ăștia pe care n-ai da 2 bani pe stradă, o fac la un moment dat. Măcar o dată în viață, pe principiul „Da’ ce, băi, eu sunt mai prost decât amicul X ?”

Unele neveste merg și mai departe și se consideră teribil de deranjate, chiar înșelate, și dacă bărbatul s-ar duce doar la masaj erotic. Nu mai zic de sex plătit, cu gemete false. Nu-mi dau seama ce le-ar putea deranja mai rău. Intimitatea propriu zisă sau că a plătit-o pe curva aia pentru niște fantezii de care ei îi e scârbă, în loc să-i cumpere tot ei un palton ? Că de îndrăgosteală foarte greu poate fi vorba în astfel de împrejurări….

Altele au trecut în cealaltă extremă, considerând că, atâta vreme cât e doar descărcare și tot acasă fericit se întoarce,  e doar recreere ca la o bere sau meci de fotbal cu băieții. De regulă, recreerea începe să-ți placă și să-ți intre în sânge și nu simți când linia fină se trasează altfel. Te poți trezi îndrăgostit fără să urmărești asta. (Bărbatul care are și nevastă și amantă poate să treacă cu lejeritate emoțională de la una la alta, aproape fără să-și dea seama. Adică, când una îl incită mental mai mult, balanța înclină în favoarea ei. Dacă una îl supără, aleargă la cealaltă ca la o soluție de rezervă. Susțin însă că știu bine să facă diferența între cele două alternative.)

Eu cred că adevărul este, ca în mai toate situațiile de viață, undeva la mijloc. Pasiunea se poate aprinde în cele mai ciudate ipostaze, poți să-ți propui să nu înșeli și să iubești până la moarte o persoană, iar viața se va încăpățâna să-ți arate că te poți înșela tu însuți, în primul rând ! Arderile sunt mai intense atunci când sunt furate. Noul ne place tuturor, indiferent de sex și de mentalitate. Numai că pudibondele o ascund după perdeaua prejudecăților și își refuză cu vehemență gândul, fantezia, poate nevoia. E ca și cum acasă e ceva, în deplasare e cu totul altceva. Nu se exclud. Practic, ai nevoie de amândouă. E firesc să vrei să călătorești, să vezi locuri noi, ghețari, catedrale medievale sau outletul de la Parndorf ? Tot ce-ți trebuie sunt disponiblitatea și banii. După vacanță, tot acasă te întorci, dar unele amintiri te marchează, îți zgârie retina mentală într-atât încât următorul concediu îl faci tot acolo, devii cumva fidel, prinzi gustul, se secretă mai multă adrenalină.

Și-atunci de ce n-ar înșela bărbații ? E minunat să fii în vacanță tot timpul, deși că majoritatea trebuie să-și refacă cele două coordonate, dorința și banii de aventură.

Despre cât de diferit acționează și gândesc cele două sexe, iau un exemplu la întâmplare. Majoritatea celor căsătoriți, înainte de a intra într-o sedință de „amor”, își sună soția. El o sună să nu fie deranjat pe urmă, în timpul actului, căci, logic, dacă și-au schimbat bezele și au discutat telefonic ce și cum, ce face fiecare la locul lui de muncă sau pe unde or fi, au schimbat impresii, de ce să-l mai sune consoarta fix după 15 minute ? De regulă, nu-l mai sună, iar dacă îl sună, se face liniște în preajmă și el îi explică că e la birou, deși tocmai atunci trece salvarea în misiune pe bulevard. Ea e atât de bucuroasă să-i comunice că-și cumpără nu știu ce cu MasterCardul, încât nici nu realizează că biroul soțului nu e la bulevard și nici nu trec salvări pe acolo. In schimb, se gândește „Uite vezi, m-a sunat iubi, mi-a dat atenție, uite cum se gândește sărăcuțul și nu uită să mă sune de câteva ori pe zi, mai ales înainte de ședința aia nenorocită unde trebuie să-l suporte pe șeful ăla descreierat vreo 2 ore …”

Fata asta, Andra fără zahăr, are dreptate. Bărbatul ce a încercat noul vine mai bine dispus acasă. Nu mai este frustrat că nu i-a dat consoarta sexuleț de vreo 2 săptămâni. Parcă nici pe copilul ăla care plânge neîncetat nu-l aude. Intreținerea nu i se mai pare mare. Socrii pot veni în weekend. E fericit, undeva în lumea lui. Le poate suporta mai bine pe toate.

Ca femeie, cred eu, e important ce-ți dorești de la un bărbat. Sau de la prezența lui în preajma ta. Dacă vrei iubire necondiționată, ai greșit adresa. Ia-ți un Retriver mai bine ! Dacă vrei statut social și patalama negru pe alb, căsătorește-te! S-ar putea să realizezi pe urmă că supraviețuirea în doi e moartea pasiunii. Dacă vrei sex de calitate, ia-ți amant care nu va suferi de disfuncție erectilă nici la 50 de ani. Imaginație nu trebuie să aibă el, asta e sarcina femeii. El trebuie doar să poată ceva mai mult de 3 minute și să-ți provoace măcar un orgasm, înainte de a și-l procura pe al său. Dacă vrei bani, muncește ! Nu sta cu mâna întinsă, că nu ești cerșetoare și nici el prințul din Bel Air. Pe cerșetori nu-i poți respecta, așa că nici el nu te va respecta pe tine ! Și-oricum, reține: dacă îți suportă capricii și hachițe tipic feminine, pe bază de reciprocitate, vei fi nevoită să înghiți nemestecat, să treci cu vederea, să te faci că plouă…

Tu, amantă, tu, să nu te trăznească Ăl de Sus să crezi că va rămâne lângă tine sau se va întoarce la tine doar din cauza aia, care începe cu S și se termină cu X. Ce-l ține pe un bărbat lângă o anume EA, indiferent de calitatea pe care o are în viața lui, nu este, cu siguranță, sexul, ci mai degrabă caracterul, personalitatea și loialitatea ei. E demonstrat deja de multe cupluri care nu prea mai fac sex împreună, procurându-și-l prin alte părți, dar care rămân totuși statornici. Când există alt liant ce-i leagă mult mai subtil. Și nu, nu e vorba de rata de la Prima Casă.

Bărbații înșală din diverse motive, pentru a-și acoperi unele lipsuri, pentru a-și satisface curiozități sau pentru a-și demonstra că încă pot, să se revalideze ca bărbați, dar iubesc mai puține femei, poate doar una singură în toată viața lor. O fac însă mult mai profund decât femeile.

Maica Tereza de România

Bunăoară, un ins de prin nordul Moldovei se arată extrem de interesat de blogul meu. Zice că citește cu sârg și îmi scrie chiar un comentariu să-l contactez în privat, întrucât – urma să aflu – era curios dacă una ca mine se poate îndrăgosti sau poate trezi ceva, real, palpabil, înfloritor, în altcineva.

I-am răspuns, posesoare de sinceritate absolută, cum mă știu deja, că da, se poate ! Mai mult, am avut chiar o relație destul de lungă, plecând de la aceste circumstanțe. Și care acum, e drept, se continuă pe alte baze, chiar mai solide decât cele inițiale. Căci ce poate fi la început ?  O străfulgerare doar, și pe urmă ști. E tot ce trebuie să simți pentru a ști.

Ei bine, insul ăsta se pune pe citit blogul, căci se declară fermecat. Au mai fost și alții, nu mă-nfoi din atâta lucru minor. Nici păuniță neprihănită nu mă intitulez.

După câteva zile, vine bomba. Îmi declară că lui îi este efectiv scârbă. Că a dedus el (?!?) din scrierile mele că am avut mii de bărbați. Sau, mă rog, că ei m-au avut pe mine, nici nu mai știu ordinea. (Pentru novicii nelămuriți, precum domnul în discuție, vreau să adaug că dacă am masat mai erotic așa mii de bărbați, nu înseamnă că i-am și sexat. Am avut și am întotdeauna privilegiul de a-mi alege partenerii, când s-o întâmpla invers, mă las de meseria asta !) Și că „I loose my time”. Voiam să-i răspund că, inclusiv în nordul Moldovei, engleza tot în engleză se scrie, dar oricum era pierdere inutilă de vreme și-am abandonat tentația răutăcioasă.

Da, fraților, n-am fost o sfântă, dacă a fi o sfântă înseamnă să ai un singur bărbat toată viața ta sau să te călugărești fată mare, cu chinuiala gândului că „cum o fi ?”

Și nici n-am de gând să-mi schimb numele blogului în Memoriile Maicii Tereza de România, doar ca să dea bine unor îmbuibați. Nici să scriu despre acatiste ori rugăciuni ori la câte spovedanii m-am confesat. Asta ține de bucuria ta lăuntrică, nu tre’ s-o împărtășești zilnic pe gardurile internetului. Cine a fost suficient de capabil să-mi pătrundă esența, fără a rămâne la suprafața prejudecăților, a făcut-o deja chiar în tăcere. Mă doare fix (nici) în cot de părerea fricoșilor din conveniență.

Eu sunt un om care aleg să trăiesc altfel, nu cum îmi impune morala așa-zis „creștină”. Singura ta datorie, ca om, este să cauți neobosit noi drumuri și noi experiențe care să te întregească, să-ți cunoști reacțiile, să te străduiești a te îmbunătăți, să fii autentic, sincer, mulțumit și bucuros cu tine însuți, cu ceea ce faci și cum faci, cui faci sau nu faci rău și cât de mult bine dezvolți în aria ta de acoperire. Indiferent ce prestezi. Punct.

Florarul

Motto: „Indiferent că o plătești, tot în compania unei femei te afli, bădăranule !”

Nu, nu e vorba despre mustăți răsucite șmecherește, nici despre vreo pălărie, nici despre vreo piele tuciurie. Dar omul, foarte român de altfel, deține, dinpreună cu consoarta, o afacere cu flori. Și-atunci e florar, nu ? Bunăoară, mă gândesc că un om ce lucrează cu florile, aceste minuni simple ale naturii, și trăiește pe spinarea lor, ar trebui să împrumute din frumusețea lor delicată, din atingerea lor catifelată. Da’ n-ai cu cine, domle !

E gregar. Vorbește mult. Își dă drumul la gură, fără să-l întreb nimic și-mi povestește toată viața lui într-o oră, cât durează masajul de relaxare. Luând câte o pauză de la poveste, se și întreba retoric „Băi, dar nici nu știu de ce-ți spun ție toate astea ?” Cum și-a părăsit el nevasta pentru amantă, acu’ ceva vreme, cum a suferit femeia – de parcă e ceva cu care să te mândrești, cretinule ! -, cum l-a primit ea, după ce el se plictisise de amanta, înapoi și s-au recăsătorit și cum sunt ei inestimabil de fericiți. Cum caută el și acum ocazii, că nu poate fără.

Nu știu cum, însă îmi devine cumva antipatic în ora aia. N-aș sta cu un asemenea individ, nici dacă ar fi unicul bărbat de pe planetă. Aș îmblânzi vreun jaguar, ceva.

La partea erotică, omul devine ceea ce este. Animăluț cu acte în regulă. Îi spun  suav, de vreo două-trei ori, să se mai domolească. Timpul trece, enervarea mea crește și el… nimic ! O fi surzit subit. Refuză o apocalipsă orgasmică, că cică să o mai lungim puțin. Fie !

În secundele următoare, simt durerea. Omul ăsta pune mâna pe tine ca pe gard. Dar pe gard nu-l doare, că n-are viață și stimuli de sensibilitate la tot pasul pielii. Mă hotărăsc să nu îndur în tăcere și mă văd nevoită să devin fermă: „Te rog să încetezi că mă doare !”

Instant, soldățelul lovit în ego-ul lui cel mai profund, se predă mofturos, fără a finaliza lupta.

• Se pare că nu ți se potrivește masajul erotic, îi zic . Finalizarea nu e obligatorie, e doar o consecință a stării de excitabilitate a corpului.
• Eeee, și tu acuma…. e normal să vreau mai mult. „Da, da, să frămânți aluatul ca o gospodină vânjoasă, dar n-am decât 47 de kile și nu vreau să risc vreo ruptură” , gândesc. Hai te rog, mai încearcă, nu vreau să plec așa. 

Reiau masajul soldățelului, în continuare decedat. Rămâne implacabil, săracu’. Ii supărasem prea rău patronul.

Într-un final, decid că n-am cu ce să-l mai ajut pe individ și-l poftesc spre plecare, repetându-i că masajul erotic rămâne un masaj senzual și nu se va transforma nicicând în vreun frecuș dureros. Că nu vreau eu, că astea-s regulile mele. Și că un om care îmi face rău, nu are cum să-mi servească vreun bine, nici măcar financiar.

Bineînțeles că a vociferat, cum domne, pleacă el neterminat ? Ai ratat o ocazie – din nesătulitate. La a doua – nu te-a mai ajutat „jucăria”. Ce ai vrea, să mă dau peste cap ? Nu-s nici vreo zână, nici vreo vrăjitoare !

Parfumați-mă că vine Ramonsita !

E ziua Sfântului Gheorghe, Biruitorul Balaurului.

Dacă ar fi știut el, cel rece acum și cu ochii închiși pe vecie, că va fi înmormântat într-o așa mare zi probabil ar fi manifestat mai multă indulgență în arătarea credinței. I-ar fi fost oare calea mai ușoară după atâta chin ? Dar lui „i-a plăcut viața” cum se exprima zgomotos un fel de cumnată prin alianța nevestei, muiere nebună cu sprâncenele penibil vopsite negru, dar mândră de adidașii colorați în care ședeau răstignite niste șosete negre, de doliu. Și căreia, printre dinți, i-am replicat retoric: „Există om căruia să nu-i placă viața ?”

A avut patru neveste și patru fete. La amante, iubite și alte așișderea le-a ținut numărul prin intermediul unui jurnal, au fost multe tare. Și jurnalul ăsta romantico-amoros îl recitea ca pe o Biblie, cu voce tare, nevestei din urmă. Și ea râdea, aproape înduioșată, de aventurile și focul lui mistuitor. Ea, vremea de 30 de ani, l-a înțeles. Și l-a iubit și bun, și rău.

Aproape toate au fost prezente la trecerea lui în neființă, mai puțin fică-sa din America, care, deși venită în vestul țării, după o lungă absență, s-a împiedicat în curse inoportun orare și banii puțini (că restu-i cheltuise prin Bruxelles) și-ntr-un final n-a mai răspuns la telefoanele surorii mai mici. Ce atâta ofuscare să vină ? Ta-su fuse și se duse !

Observi de toate la o înmormântare. De la lacrimile de crocodil ale unei prietene din ținerețe, care nu simte nimica, dar jelește și ea ca așa trebuie, să dea bine, să arate cât de afectată (nu) este, până la oportunismul deșănțat al celor care se ocupă cu pompele funebre, gropari și alți indivizi cu burțile nemulțumite, hotărâti să profite de pe urma necazului omului. Dar îmi fac curaj, zicându-mi că și-n lumea animală e la fel. Mereu apar hiene prinprejur când simt pradă ușor de sfârtecat și făr’ de vânătoare (a se citi muncă cinstită).

Cât privește ritualul îngropăciunii, fiecare își dă cu părerea despre ce trebuie și ce nu trebuie. Totuși, țin să precizez că la orașe omul s-a modernizat. Nu mai ține mortul în casă, pe masa aia bună din sufragerie, nu îl mai priveghează, doar îl lasă în compania altor morți ca și el, închiși toți în capela cimitirului după 7 seara. Prosoapele, lumânările și alte chestii de împărțeală sunt alte articole total nefolositoare nimănui, dar care totuși trebuie. Și dacă vrei să nu te bage direct în pământ, nenică, fă un credit înainte, că atâta-i de scump cimentul și mâna de lucru ! Doar ești în cimitir cu prestanță.

De obicei, bomboana de pe colivă o constituie parastasul. Aveam sa înțeleg azi semnificația cuvântului „parastase complete”, cum văzusem eu scris pe un banner, din fuga mașinii, acum ceva vreme.

Mă nimerii la masa fix cu scorpioanca (înveninată de prostie) de sor-sa, a mai mare mahalagioaică și veșnic nemultumită. Ne-am mai inoportunat si la alte evenimente mondene de familie, prin urmare eram pregatită. După ce mi-a împuiat capul mie și altora câți bani a dat soră-sa pe așa-zisul cavou și ce nesimțiti îs groparii, (dar bine că n-a trebuit să cotizeze și ea, că ea nu dădea !), acum a trecut la artileria grea: Ba că nu i-a spălat roșia, ba că ce, domne, mănâncă ea de la țigani (de parcă mă-sa ce o fi ?), ba că vine prea repede mâncarea si o doare burta, ba că nu i-a adus cafeaua… Femeie, ești la o pomană, nu la restaurant de fițe ! Oricum mă îndoiesc că ai habar cum arată unul sau că te-ar primi la cum ști să te îmbraci (ca o țoapă !). Sătulă de aberațiile ei, i-am sugerat că ar fi fost bună în divertismentul TV din zilele noastre. Și proasta râdea a mândrie, se simțea bine ! Se vede treaba că trebuie să fii relativ  inteligent să te prinzi la poantele mele subtile. Da’ ea râdea cu toți dinții !

Pe urmă am zis să fac un bine unor tanti ce ședeau în zona mea de referință și să le transport cu mașina. Am regretat destul de repede ideea, când am auzit din gura unei venerabile de 73 de ani, prima iubită a defunctului, că ea îl place pe Tăriceanu ! Fuck, îmi venea să o dau jos din mașină ! Aialaltă, mai tinerică nițel, vrea cu Ponta, e deștept, dar nu îl lasă ăștia să se desfășoare !

Intr-un final, am scăpat de chin. Am ajuns acasă, cu tot cu mărgelele mele ciclam și pantofii cu toc pe care mi le-am pus azi special pentru L. Că așa îi plăcea și lui, să fie ferchezuit și la patru ace, când îi vizitam fiicele: „Parfumați-mă, că vine Ramonsita !”

Nu fi conformist !

Nu cred nici în habotnicie barbară, trâmbițată de unele pudibonde de serviciu – cărora de fapt nu le place sexul -, dar nici în libertinaj ce nu suferă nici un principiu moral ori de bun gust. Sunt undeva pe la mijloc, știind să mă dedau fiorului credinței ce mă încearcă și atunci când merg la biserică – și nu bârfei cu iz de clacă al babelor binevoitoare doar cu cine vor ele ! – ,  la fel de bine cum știu să mă predau toată în brațele bărbatului ce mă face să vibrez. Nu mă face mai puțin umană nici una dintre variante.

Nu (mai) cred nici în prejudecăți – că-s mai vechi sau nou inventate, ele toate există doar să ne încurce în dezvoltarea Eu-lui personal -, dar nici în fatalitate iluzorie, acceptând rolul de spectatoare a vieții care mă trăiește.  Am convins  liberul arbitru să preia frâiele și să-și facă treaba. Și m-au uimit fantastic progresele făcute.

Din postura unei „been there, done that” mă revolt, însă, asupra multitudinii de stereotipuri deșănțate cu care omul, și în mod deosebit femeia, se învelește ca și cu o pătură aparent călduroasă, dar sub care îi este tot rece.

Imi repugnă caracterul grosolan, nerespectuos cu care oamenii care nu-ți împărtășesc opiniile îți terfelesc gândurile în piața publică, îți neagă dreptul la trăiri ce nu se asemănă cu ale lor, încercând să te aducă „pe calea cea bună”, aia bătătorită.

Mă îngrozește puterea clișeelor în fața cărora, deși unii ne-am dori, nu putem sta drepți și neînchinați, pentru că înseamnă să fim “altfel” ! Iar asta ne aruncă într-un val al oprobriului public conformist, care se opintește cu nesaț să te pună în rând cu dogmele religioase, cu cutumele societății, cu regulile mai mult sau mai puțin parafate prin legi. Unele nescrise, dar adânc înrădăcinate în mentalul colectiv balcanic.

Nu ne-am săturat să ne înecăm neîncetat în marea noastră de frici, îndoieli, prejudecăți și neputințe? Se zice că frica noastră cea de toate zilele, reprezentativă pentru marea masă, este frica de singurătate. In subsidiar, se așază frica de necunoscut. Apoi, sălășluiesc în noi niște frici mai micuțe, dar deloc de neglijat, ele ieșind la iveală doar sporadic, însă cu o manifestare puternică. Frica se inoculează mulțimii prin cele mai variate canale mentale și energetice, fiind considerată cea mai aprigă și productivă unealtă de îndobitocire a muritorului de rând. Fiind fricos, te conformezi mai ușor!

Cât despre teama de singurătate, dragelor și dragilor, învățati să trăiți bine mersi, împliniți și plini de iubire și singuri,  căci singuri v-ați născut, singuri veți muri, contrar stereotipurilor. Da, v-ați ajutat de diverse persoane, numite rude, dar cordonul ombilical s-a tăiat de mult și responsabilitatea pentru cum vă asezați viața voastră vă aparține totalmente. Cum zicea un anonim înțelept, “Viața trebuie trăită așa cum este, pentru că ni s-a dat fără să o cerem și ni se va lua fără să fim întrebați.”

Ce înseamnă, de fapt, să fii “ALTFEL” ?

Inseamnă să accepți puterea eșecului  în viața ta. Atât cea distructivă, cât și cea reformatoare. Eșecul este cel mai grozav constructor de caractere. Eșecul este singurul care te schimbă cu adevărat. A renega puterea eșecului este sinonim cu a-ți renega dreptul la evoluție. Azi mă consider o fericită pentru că viața mi-a demonstrat destul de dur și devreme că, fără cât mai multe eșecuri (numiți-le încercări, nu mă supăr) peste care să reușești să treci cu brio, învățându-ți lecția mai bine sau mai prost, nu vei reuși să devii un om complet. Și-s mândră de omul care am devenit !

Inseamnă să înveți să zbori și, în acest proces, să încerci mai multe perechi de aripi până le vei găsi pe cele potrivite pentru a plana cu încredere deasupra norilor. Câți oameni sunt în stare să facă o analiză proprie, dar obiectivă, asupra căzăturilor în freză ? Cei mai mulți, speriați,  n-au mai încercat și-i hulesc fățiș sau pe ascuns pe cei care au reușit să zboare !

Inseamnă să nu te oprești din căutat sensurile vieții tale. Să fii egoist cu pregătirea ta interioară, să te iubești fără să-ți pese dacă și alții o fac. Să nu te faci preș, gândindu-te că astfel oamenii te vor iubi, aprecia, respecta și accepta. Dimpotrivă, în hâda conjunctură de submisivitate căreia i te dedai inconștient, doar își vor șterge picioarele pe tine !

In cel mai nefericit caz, fiind ALTFEL, oamenii te vor lua de Nebun. Și oare câți nebuni n-au fost genii neînțelese care au rămas în istoria umanității ? Dar oare câți bărbați vor ține minte o viață femeia care le-a oferit cel mai bun sex oral dintre toate sau cu care au trăit cele mai periculoase senzații, care i-au făcut atât de vii, în defavoarea soției care gătea la fiecare Crăciun aceleași sarmale delicioase, dar parcă mai bun era foie-gras-ul de la restaurant ? Și oare câte femei nu rămân, inconștient, fidele ideii de aventură paroxistică, deși reneagă cu înverșunare acest gând, impunându-și, rușinate de gîndurile perverse, să perpetueze stabilitatea maritală, dintr-un soi de frică de necunoscut și de “cine o să mă mai ia pe urmă” ?

Oamenii sunt înjumătățiți tocmai pentru că le este frică să experimenteze situații de viață, preferând siguranța călduță a confort-zone-ului cunoscut și acceptat. Se înnoadă precum nodul gordian în regulile de “bun simț” ale altora, deși își doresc altceva. Ascultă și pun preț pe gura lumii mai abitir decât își ascultă vocea forului interior. Intr-atât, încât această VOCE, care ar trebui sa-i ghideze fără greșeală prin viață, se aude tot mai îndepărtat până se stinge de tot.

La apus de viață, unii realizează că n-a fost bine să se îndoctrineze cu părerile altora și să le împrumute pe termen lung lipsurile, că oamenii care au realizat ceva demn de povestit, care au contribuit la progresul societății sunt tocmai aceia care NU s-au conformat. Care au avut curaj nebunesc, deși n-au reusit din prima, deși semenii lor voiau să-i îngenunchieze !

Realizează, cu mâhnire, că nu le-a mai rămas suficient timp să se îndrepte. Se uită spre Cer și-și roagă iertarea păcatelor. Regretul vine tot dintr-un soi de neputință. Neputința că n-ai fost în stare de mai mult, deși ai fi putut.